33

Frica de 40

Când aveam 16 ani, am decis că vreau să mor la 40. Eram convinsă că, după 40, viața nu mai are rost. Că expiri ca om, ca femeie. O idee bizară, undeva în subconștient, care m-a urmărit mult timp. Îmbătrânirea mă speria. Și încă mă mai sperie. Dar, între timp, am început să văd altceva: oameni care construiesc după 40, care fac sport, petrec timp cu copiii lor, se cunosc mai bine, râd mai des. Mi-am dublat speranța de viață. Poate și până la 100 ar fi pretty cool. Am văzut o doamnă de 95 de ani, cu 5 milioane de followeri pe Instagram, cu pretendenți, man. Așa că mi s-a schimbat perspectiva.

Am aflat că ce am eu se numește chronophobia. Și, cum e la modă să-ți dai diagnostic singur pe orice urmă de anxietate existențială, m-am integrat și eu. Am un sentiment constant că trebuie să profit de fiecare zi. Că timpul trece și mă ia pe dinainte. Mă gândesc constant cum să optimizez. Dar, anul ăsta, îmi propun să mai și risipesc timpul.

Mă tot întreb: cum unii oameni sunt așa zgârciți cu banii, dar așa risipitori cu timpul? Banii se mai fac, zic și eu.

Nimic nu mă irită mai rău decât oamenii care întârzie, presupun că e OK să-ți irosească timpul și nici măcar nu-și cer scuze. 

Paște fericit, în stil italian

Azi e 20 aprilie, Paștele. Scriu din aeroportul din Genova, unde eu și iubitul meu înjurăm că ne mută ca pe niște colete, cu autocarul în Pisa. Întârziere: 6 ore. Grazzie mille!

Ziua mea a fost mereu importantă pentru mine. Poate pentru că primeam atenția pe care mi-o doream în restul anului. Poate pentru cadouri. Poate că primeam toate lucrurile care mă făceau, pentru o zi pe an, să mă simt iubită cum am eu nevoie. Poate pentru mesajele neașteptate de la oameni cu care nu mai vorbisem de luni de zile.

Pentru mine, să uiți de ziua mea e o tragedie. Țin minte! Mai ales când se repetă. Unii îmi spun "mie nu-mi pasă de zilele de naștere", iar eu zic: "Dar ziua mea nu e despre tine, ci despre mine." Din fericire, anul ăsta, toți oamenii importanți și-au amintit. Sau, dacă au uitat, le-am reamintit eu. Cu restul nu m-am mai consumat. 

Despre ziua mea

Când am împlinit 30 de ani, am avut senzația că mi s-a terminat viața. Că nu eram unde "ar fi trebuit". Acum mă simt mai bine. Cu unde sunt. Cu cine sunt. Dar, în același timp, știu că nu e cea mai bună perioadă a mea. Și știu că va trece.

Știu mai bine cine sunt și ce nu mai vreau. În ultimii 3 ani, am făcut cele mai mari schimbări, cele mai grele și cele mai adecvate pentru mine. Sau, cel puțin, așa cred acum. Poate, în 10 ani, o să mă uit înapoi și o să mă îngrozesc cum mă îngrozesc și de multe decizii luate la 20. 

Lucruri care s-au schimbat

• Mi-am schimbat setul de șosete de bumbac. A fost mai important decât pare.

• Mi-am deschis primul blog și primul Instagram de educație.

• E prima dată în carieră când mă simt remarcată și apreciată dar am ajuns la burnout și nu am energie și resurse să mă văd cu nimeni. 

• Iau suplimente alimentare în fiecare zi. OMEGA 3 – RECOMAND.

• Mi-am ales singură subiectul de doctorat, în funcție de ce m-a interesat pe mine. Pe parcurs, am găsit un om care să mă susțină. De la Oxford. Mai punctual decât mulți oameni, deși e director de departament. Omul ăsta e un exemplu pentru mine: orice spune, oricât de mic, face. Zice că-mi trimite ceva săptămâna viitoare, o face. Totuși, a fost o lecție pentru mine să primesc ajutor gratuit. Am fost obișnuită să primesc ajutor cu costuri ascunse, pe care le plăteam întârziat. Așa că, mult timp, îl întrebam pe ChatGPT: Dar DE CE mă ajută cineva pe mine?

• E prima dată când am predat la studenți de facultate, cărora le-am zis "copii". Virgil mi-a reamintit că eu sunt tânără! Acolo am creat și propriile lecții de Python cu titluri roz. Au avut succes; am adăugat gif-uri și grafice despre salariile din mediul academic. Nu prea mari. S-au distrat.

• Am avut curajul să le spun șefilor (îndrumători) ce nu merge. Am fost luată în serios. Ba chiar s-au făcut schimbări. Colaborarea e acum mult, mult mai bună.

• Am organizat prima mea conferință științifică, unde am și prezentat. M-am stresat o săptămână, am repetat o săptămână, dar mi s-a spus că am avut cea mai bună prezentare. Și toate scenariile pe care mi le-am făcut în cap… nu s-au întâmplat. Nu m-a umilit nimeni. Nu m-a întrebat nimeni nimic răutăcios. Doar întrebări din curiozitate. A fost, de fapt, mai mult ca un stand-up comedy.

• Am mai reparat relația cu mama. Simt că ne înțelegem mai bine, că ea chiar încearcă să-mi ofere ce am eu nevoie, nu doar ce știa ea să ofere. Un lucru extrem de rar. Sunt recunoscătoare pentru asta.

• Nu am trecut de 30 fără primul Airfryer și mixer care face albușurile spumă. Nu știu cum am trăit fără ele.

• Copil nu am. Casă nu am. Pentru mine, astea nu sunt (încă) simboluri ale succesului personal. Nu înseamnă că nu mi le doresc vreodată. Poate chiar mi-ar prinde bine să am pe cine da vina când mi-e frică să acționez. Gen: "n-am făcut asta din cauza copiilor." Sau pe astrologie, după preferințe. Știu că apar limite reale când ai copii. Dar mai știu și că, uneori, devin scuze frumoase pentru fricile pe care oricum le aveam. Plus că am auzit că sunt oglinzi destul de clare ale părinților. Mai aud: "copilul meu e zgârcit". Oare de unde a învățat să fie? În familie înveți să dai și să primești. Nu cred că există copil zgârcit cu părinte generos. Dar divaghez.

• Am lăsat în urmă prieteniile fără reciprocitate. Mult timp am tot mers la o chiuvetă care picura, sperând că, într-o zi, va curge din abundență. N-a curs. Așa că m-am oprit. Mai întâi în relații romantice. Apoi, mai greu, în prietenii. Mi s-a schimbat și perspectiva: nu mai admir relațiile lungi doar pentru că sunt lungi. Am înțeles că, de multe ori, oamenii rămân din frică de nou, nu pentru că mai sunt aliniați cu celălalt. Progresul vine cu un cost.

• Am intrat în prima relație sănătoasă, reciprocă, între doi adulți. Am primit de la Bumble mai mult decât am cerut. Mare parte din timp. Până vine sindromul premenstrual. Atunci respiră prea tare.

• M-am mutat pentru prima dată cu un iubit. Mă speria ideea. Acum, când nu-mi găsesc telefonul sau hainele, îl întreb pe el. Și el știe unde sunt! Zice că am ADHD; nu m-am testat încă, tot ce e posibil. Am pierdut 11 telefoane și 8 perechi de ochelari.

• Am cunoscut oameni care știu să asculte. Și sunt chiar curioși. EXISTĂ!

• Nu am mai lăsat oameni random să-mi încalce limitele și să-și proiecteze frustrările. Sfat: aruncă cu pate Mandy în ei.

• Am descoperit cremele coreene. Mai ales Snailmucin. Lași sufletul melcului să-ți alunece pe față.

• Anul ăsta nu m-a mai disperat Bucureștiul. Dar poate pentru că nu e vară. URĂSC DIN TOT SUFLETUL CĂLDURA. Și, mai ales, urăsc Bucureștiul vara. Beton încins, aer încins, oameni transpirați. Nu o să înțeleg niciodată de ce merg oamenii în vacanță vara. E ca și cum ai spune: "Hei, hai să ne prăjim rinichii împreună". ChatGPT zice că am intoleranță la căldură. Poate că de-aia iubesc toamna.

• Anul ăsta, cumva, mi-am sărbătorit ziua timp de o săptămână. Asta mi-a plăcut. Ba în Italia, ba cu familia mea de două ori, ba la Vâlcea cu familia mea și a iubitului. A fost frumos, obositor, cu multa conexiune si cu mulți nervi.

• Am primit de ziua mea o croazieră și multe alte cadouri mișto! Și un Polaroid să fac multe pozee!

Și ce urmează?

Termin articolul ăsta într-o cafenea din Cotroceni, după două săptămâni haotice: Italia, București, Vâlcea. Nu e totul cum aș vrea. Dar sunt multe cum mi-am dorit acum 5 ani. 

Ușor-ușor, mă apropii de ce contează pentru mine. Sau, în orice caz, nu mai fug în direcția opusă.
Și da, mă bucur că nu mai am 20 de ani. Atunci mă simțeam pierdută și aveam impresia că e vina mea. Acum e multă incertitudine dar mă simt ceva mai clară pe dinăuntru. Știu doar că apa nu e H₂O, nu știu de ce nu m-au învățat asta în anii mei dublați de școală. Și, mai ales, acționez mai mult. 

Votez MASIV șosete noi cu BULINE.

Între timp, în timp ce încheiam boem acest articol, a venit o viespe înăuntru. Scriu cu frică acum. Cam atât.