Anatomia Diasporei

Monachopsis 

Monachopsis este un cuvânt inventat de scriitorul american John Koenig și inclus în lucrarea sa "The Dictionary of Obscure Sorrows". Cuvântul este format din două elemente din greaca veche: monachos, care înseamnă "singuratic" sau "izolat", și opsis, care înseamnă "vedere" sau "percepție".

Termenul descrie senzația subtilă, dar constantă, de a nu fi la locul potrivit. Sentimentul difuz că ești ușor nepotrivit cu mediul în care te afli, fără un motiv clar sau o cauză anume. Koenig îl asociază cu imaginea unei foci pe uscat: adaptată perfect pentru un mediu, dar stângace și deplasată în altul.

Doar că eu cred că atunci când trăiești mult în altă țară, devii așa ca o creatură care e între două lumi și simte asta. Acasă devine dincolo atunci când ești acolo. Și așa aș descrie eu sentimentul de-a fi parte din Diaspora, un soi de monachopsis pe viață. 

Plecare de acasă

Anul acesta, în septembrie, sărbătoresc 10 ani de diaspora. Printre primele mele articole am scris despre cum a fost să plec din România. Am plecat în 2016, sătulă de viața de aici. Pot să recunosc că nu am crescut cu multă iubire de țară sau cu vreun atașament deosebit față de România. M-a dezamăgit încă de când am început grădinița și a continuat să o facă până la facultate.

La 13 ani știam deja că vreau să plec. Nu știam cum și nici când, dar eram convinsă că viitorul meu este în altă parte. Până la urmă am reușit să plec la 24 de ani, după ce am terminat Ingineria Aerospațială, într-o perioadă de depresie. Nu am multe regrete în viață, dar unul dintre ele este că nu am plecat mai devreme, imediat după liceu.

Cred că mai mulți oameni ar trebui să trăiască măcar șase luni sau un an în altă țară. O astfel de experiență îți deschide mintea și îți arată că lucrurile pot funcționa și altfel. Devine mai ușor să recunoști realități toxice pe care le-ai considerat normale toată viața. Până nu vezi o altă societate din interior, e greu să observi cât de anormale, disfuncționale sau înapoiate sunt unele lucruri. Și, mai ales, e greu să înțelegi cu adevărat că există alternative, nu doar la nivel intelectual, ci și emoțional, prin experiență directă.

Jamais vu

Firește că sunt lucruri și aici care fac parte din familiar care sunt greu de înlocuit. Anumite glume care se înțeleg doar în română. Mai precis, a vorbi în propria limbă. Mirosul de tei și de salcâm vara amestecat cu asfalt încins si canal. Roșiile din piață care chiar au gust de roșie, nu de carton ud. 

În plus, "râsu'-plânsu'" nu există în engleză. Cum îi spui unui englez bancuri cu Bulă? Sau cum îi explici arta de a face mișto de sărăcie și traumă? Cum a zis un tip la o conferință: "100% trist, 100% amuzant". Sau cum îi povestești că Bebiță din școala generală te scuipa în cap dacă treceai pe sub scări? Sălăjeanul prinde formă doar în limba română! 

Mai ales când deschizi canalul de știri:

"O întâmplare amuzantă și bizară a avut loc în comuna Florești (județul Prahova), unde doi bărbați au mers să taie un porc care nici măcar nu era al lor. Totul s-a transformat într-un scandal monstru când nu au reușit să se înțeleagă cu privire la împărțirea cărnii, iar unul dintre ei și-a înjunghiat prietenul." Nu auzi asemenea bucurii în Anglia. E ceva specific al nostru această creativitate în a face absurd.

"Român din Italia, acuzat de pescarii din Ostia că a momit o lebădă cu pâine, a prăjit-o și a mâncat-o" Întrebarea este dacă a mâncat-o tot cu pâine??? 

Sau într-o notă mai tristă: dorul de familie care apare uneori și sentimentul că părinții îmbătrânesc și te întorci și au rămas acolo. O vinovăție greu de explicat. Evenimentele ratate. Simt că nu există un mod mai trist de-a simți cum trece timpul decât atunci când te întorci în țară după un an, doi. Un mix bizar de familiar și înstrăinare, chiar și în propria familie, unde ești deopotrivă acasă și un invitat. E ceva profund cunoscut și, în același timp, complet străin. Orașul, cartierul în care ai crescut. Oameni care au murit între două vizite. Și nu e vorba doar de oameni. Toate se transformă vag în absența ta: e o stare de a fi musafir în propria viață. Un fel de jamais vu.

Jamais vu (expresie din limba franceză însemnând "niciodată văzut") este fenomenul psihologic prin care o persoană are o senzație puternică de nefamiliaritate când se confruntă cu o situație, un loc sau un cuvânt pe care, în mod logic, îl cunoaște foarte bine 

Ah, și nimic nu se compară cu o pomană tradițională sau înmormântare din aia cu multe tradiții. Cum se ceartă băbetele pe ce prosoape să folosească sau pe evaporarea vinului la 40 zile. Ceva superb. 

Ce traumă pentru britanici să nu mănânce colivă la înmormântare. Unde e logistica sacră a colivei? Unde e tensiunea aia când se împarte pachetul și babetele analizează critic dacă s-a pus destulă aromă de rom sau dacă s-a zgârcit familia la nucă? Unde sunt prosoapele alea de Lidl împărțite? Să nu ai tu faza aia în care toată lumea se ține de mâini și se leagă de preot, legănându-se în timp ce se cântă "Veșnica Pomenire". Ce-i aia să nu mănânci colivă când moare cineva? Să mori în UK pare plictisitor. 

Toleranța la diversitate  

Când am ajuns în Anglia, tot auzeam treaba cu diversitatea. Și mi se părea o vrăjeală ieftină. Poate pentru că, în unele companii, chiar era. Dar apoi, stând acolo printre oameni din toate țările, oameni gay, oameni trans, am început să mă simt mai puțin amenințată de ceea ce este diferit și mai curioasă să aflu lucruri noi despre ceilalți.

Și realizezi că sunt tot oameni, cu frici și caractere diferite. Unii sunt calzi și prietenoși, alții n-au cei șapte ani de acasă și nu răspund nici măcar la salut. Sunt oameni. Iar faptul că sunt diferiți face interacțiunile mai complexe, mai interesante și mai creative.

Apoi te întorci în România și te lovești de agresivitatea față de livratorii străini. "Ne iau joburile", aruncă un tip de la Bolt. Evident, exact joburile pe care noi nu le vrem, dar na, "e țara noastră". Chestia de dublu standard este că, atunci când britanicii devin naționaliști și rasiști, aceiași românași se atacă instant și se plâng că nu sunt bine primiți. Nu le place deloc când sunt tratați exact așa cum îi tratează ei pe alții. 

Și firește te lovești și de aceeași obsesie colectivă cu LGBTQ+, care mă șochează de fiecare dată. E mult mai comod să fixezi pe ceva ce nu te afectează direct decât să deschizi ochii la problemele structurale: lipsa cruntă de educație, sechelele mentalității comuniste și șirurile nesfârșite de abuzuri și micro-abuzuri normalizate.

E mult mai simplu să înjuri profesorul în fustă decât să recunoști analfabetismul funcțional al maselor. Ne credem așa speciali în timp ce peste jumătate din populație e convinsă că energia intră prin fustă și că apa are memorie și stochează informație. 

Pe homofobi chiar i-aș întreba, direct și fără ocolișuri: ce anume, mai exact, te deranjează pe tine la un om gay? Care e panica? Că dacă ești bărbat, ți-e frică de faptul că un tip o să te trateze exact așa cum tratezi tu femeile? Sau ai și tu niște porniri pe care le-ai îngropat adânc, te-ai conformat, te-ai căsătorit "cum trebuie" și acum te roade când vezi că alții au curajul să trăiască liberi?

Falsitatea 

Aud des la români care vorbesc de britanici că sunt falși. Și da, uneori amabilitatea unora dă în falsitate, zic una și de fapt nu știi ce gândesc. Dar oare e ceva rău să fii amabil? 

Oare o doamnă de la magazin de la care iei ouă și îți zâmbește și te întreabă ce mai faci e falsă? Sau doar face un efort să fie civilizată? Faptul că alege să lase toate astea deoparte timp de 30 de secunde și să-ți ofere o interacțiune plăcută nu înseamnă că e falsă, ci că face un efort conștient de a fi civilizată.

Eu prefer de o mie de ori să merg undeva să fiu tratată "fals" decât să merg în România la un magazin, restaurant și să mă servească în scârbă. Pentru că daca sinceritatea înseamnă să-și verși frustrările pe alții, ma lipsesc. Normal că prefer un zâmbet autentic dar între o micro agresiune și un zâmbet fals, prefer un zâmbet fals.  

Nu am nevoie să fie Gigel de la măcelărie autentic cu mine și să-mi trântească halca cu sictir pentru că așa se simte în momentul ăla. De multe ori, la noi în țară, în expresia "eu sunt direct, spun ce am pe suflet", se ascunde adesea o lipsă de autocontrol și empatie. Este o lipsă de filtru, un impuls egoist de a-i face pe alții responsabili pentru starea ta de spirit. 

Eu consider că a fi civilizat nu este egal cu a fi fals.

Educație civică și Obregia pe roți

În școala generală, la educație civică, băieții învățau să dea șmirghelul și fetele să facă clătite. Lăsând la o parte misoginismul acestor ore, nu prea ne învățau cum să trăim în societate. Să ne gândim și la alții când facem ceva. 

Nu există aproape nimic, dar nimic să mă enerveze mai rău decât "șoferia de București. " Cred că acolo se vede patologia colectivă, Obregia pe roți. Această aroganță a șoferilor care cred că pietonul e pe locul doi, care aproape te calcă la trecere, care înjură bicicliștii. Care nu are răbdare să stea 3 min să treci. E ceva absolut ORIBIL. Mie oricum Bucureștiul mi se pare un oraș foarte urât, plin de trotuare sparte și clădiri gri, prefer alte locuri din România. Dar șoferii ăștia sunt ceva rău. Eram la un moment dat pe trecere, am făcut trei pași, m-a văzut, s-a uitat în ochii mei sfidător și a trecut în fața mea. În momentele alea, civilizația mea britanică de împrumut se evaporă și tot ce aș fi vrut ar fi fost să arunc cu o sticlă de Sana în parbrizul lui. 

Nu mai zic de trotuare, care sunt complet ocupate de mașini, dar stați liniștiți, că și străzile sunt tot ale mașinilor. Te întrebi, pe bună dreptate, de ce nu parchează direct în scara de bloc? Să o bage de tot în apartament, ca să nu mai meargă pe jos. Iar pietonii n-au decât să meargă ca Tarzan, din copac în copac, dacă vor să se deplaseze.  

În Anglia sau intr-o tara civilizata, pietonul are prioritate, te lasă să treci, mașinile merg ordonate, nu claxonează la fiecare pas. E o ordine civilizată, firească. Ai unde sa mergi. 

Și cozile, în România, se așază uneori câte doi, la nimereală și efectiv îți vin în suflet. "Stai, frate, la 1 m de mine, că nu ajungi mai repede dacă îmi invadezi spațiul." Aceeași tendință se vede și la un zbor din România: se îmbulzesc să ajungă primii la coadă ca să stea… la coadă?

Un exemplu frumos al ordinii Universului este coada britanică, ceva frumos, entropia dispare, știi unde încep și unde se termină și NICIODATĂ, nu te bagi în față. 

Și nu mai zic de comentariile despre corp, despre care am scris deja un articol întreg. "Ai slăbit", "te-ai îngrășat". La noi astea țin loc de "bună ziua". Plus insultele și bullying-ul "spre binele tău" și "fără supărare". Dacă îndrăznești să pui o barieră, ești considerată "prea sensibilă" sau "isterică". 

Și abia după ce stai într-o altă țară, unde poți să fii cum vrei: slabă, medie, mov în cap, excentric,  îți dai seama cât de mult contează acest spațiu de libertate. Atâta timp cât nu faci rău nimănui, nimeni nu te scanează de sus până jos cu dispreț, ca la noi. Și atunci realizezi cât de anormal și necerut este.

Socializarea la masă și mimica

Încă mi-e greu să mă adaptez cu small talk-ul despre vreme la britanici sau orice formă de vorbit despre nimic. Ce e de vorbit despre soare afară??

Pe de-o parte îmi place în România că există mai puțin small talk. Băi dar întreruptul? Pare ceva cultural și mă scoate din minți, vorbește unul, după vorbesc alți doi peste, și alți doi peste. Chiar nu poate vorbi unul și ceilalți să-l asculte? 

În Anglia, e considerat nepoliticos să întrerupi așa, măcar din respect pentru cel care vorbește, îl asculți. Acuma nu știu, e subiectiv cred. 

Eu personal consider foarte nepoliticoasă această întrerupere.

Sau în Anglia dacă stai cu un britanic, o să facă eforturi să facă conversație. Din presiunea tăcerii, uneori. Și va pune întrebări. În România, poți să ieși cu un grup și să pună zero întrebări sau să vorbească cu tine chiar și când stai lângă. Din nou, stând mult în Anglia, a început să mi se pară nepoliticos, ca și când nu recunoști prezența celui de lângă tine. 

Cu mimica, am sentimente mixte. Eu oricum sunt o persoană foarte hiper-vigilentă și văd imediat fețele oamenilor, văd judecata, văd supărarea, văd cine nu mă place. Analizez fiecare micro-expresie. Am ieșit cu un grup recent și vorbeam de patriarhat și se vedea expresia uneia de dispreț față de ce vorbim. Am remarcat-o imediat. 

Dar în Anglia, unde am avut iubit britanic, îmi era foarte greu să-i citesc mimica. Mai observi când cade fața sau o sclipire de furie dar își păstrează neutralitatea imediat. 

Uneori acest "politically correct" merge prea departe și cenzurează și umorul și arta deși e o discuție nuanțată pe tema asta. 

Cenzura socială din Vest îmi lasă radarul fără semnal, în timp ce sictirul din Est mi-l bombardează cu prea multă informație.

La români se citește subtitrarea pe față. Ceea ce e amuzant și îmi place. E mai puțin politically correct. Ce nu-mi place este ca nu intorc un zambet inapoi. Oare e așa greu să întorci un zâmbet?

Verdeața 

La aer curat Anglia câștigă detașat. Cred că am mai zis într-un articol că acolo mi se pare verdele mai verde, mai deschis. Și e mai mult focus pe natură, pe parcuri. E mai ușor să te reîncarci. În București, sunt câteva parcuri amărâte și plineee de oameni. Și asta pentru că nu e suficientă verdeață. Devine mai deprimant.  E adevărat că avem peisaje și munți frumoși dar când vine vorba de viața de zi cu zi, e mai ușor acolo să ieși la o plimbare frumoasă. Dar viața cuiva se întâmplă marți la ora 17:00, când ieși de la muncă stoarsă de energie și ai nevoie de o gură de aer. Nu doar în weekenduri în care prinzi trei ore de de trafic pe Valea Prahovei ca să vezi un copac. Bine, la noi e o problemă a statului și corupției și lipsei de investiție dar din pacate, se resimte.

Dacă e ceva ce ador la Anglia este respectul pentru natură. Când ieși din laborator sau de la birou după câteva ore de muncă intensă, nu dai de asfalt încins și praf, ci faci doi pași și ești direct în mijlocul naturii.  Îți oxigenezi creierul, cum ar zice mama. În Anglia, natura e privită ca o componentă esențială a sănătății tale mintale, nu ca pe un spațiu irosit care ar fi putut deveni parcare. 

Studiile: Cu 100 de ani în urmă

După ce-am făcut o facultate în România și una în Anglia (Plus Master și Doctorat), vreau să zic că România este cu 100 de ani în urmă. Educația încă se bazează pe materia învechită, cărți depășite, multă umilință, mulți profesori sunt în poziții de autoritate de care abuzează ca să se simtă importanți și să dea mai departe umilința pe care au primit-o. La Inginerie Aerospațială, se copia în draci, erau mulți pe pile, una din profesoare scria efectiv în afara tablei, programul era infernal. Îmi amintesc de unul din ei care ne lua la mișto zicea" Avi" , și noi să continuăm cu "On". Apoi din când în când mai ridica pe cineva și îi punea întrebări grele. "Mai bine pică studentul decât avionul". 

În UK te poți duce la profesor la office hours, adică o oră pe săptămână să te ajute unde nu știi. Nu ești nici strigat, nici scos la table, nici umilit. Studenții vorbesc în timpul orelor, pun întrebări. Mie mi-a luat 3 ani să pot să pun o întrebare în timpul unui curs, eram îngrozită. Și încă mi-e greu, educația din România îți lasă o alarmă pe creier care rămâne. Totuși, mi se pare că în încercarea de a crește toleranța și de a susține sănătatea mintală, s-a ajuns uneori în direcția opusă. Anxietatea a devenit aproape o condiție care justifică tot mai des amânarea examenelor. Iar asta ridică întrebări despre unde trasăm linia între sprijin real și evitarea dificultății.

În România, avem genii care s-au dus în alte țări și uite câte au realizat". O posibilă explicație este că au reușit fix după ce au plecat, pe baza altui sistem de educație. Și oricum "acele genii" sunt probabil sub 1%. O posibilă explicație este că au reușit fix după ce au plecat, pe baza altui sistem de educație. Și oricum "acele genii" sunt probabil sub 1%. Inovația nu vine doar din "genii", ci din ecosisteme: educație bună, libertate de a greși, colaborare, finanțare, cultură științifică.

Dar desigur că acele cazuri sunt și cele mai vizibile și mediatizate, fiind selectate și amplificate de patrioții înfocați tocmai pentru că se potrivesc cu o narațiune care vrea să le susțină ideea că "noi suntem cei mai buni", "noi avem cele mai multe resurse" și "noi suntem centrul bogat al Europei".

În rest, sistemul scoate oameni care performează poate la o zecime din cât ar putea produce dacă ar fi tratați cu respect. Când ești abuzat psihologic de mic, îți consumi toată energia încercând să supraviețuiești abuzului, nu venind cu invenții.

Generația veche 

Când mă uit la generații diferite, inclusiv la oameni mai în vârstă, văd contraste puternice între contexte. În experiența mea în Anglia, mulți bătrâni par să aibă o viață activă și independentă. Îi vezi la pub, ies la masă în oraș, își iau haine colorate și pleacă în vacanțe sau la plimbare prin parcuri. Au tabieturile lor și nu depind de copii. Pe mulți îi vedeam la sală aproape în fiecare zi și, spre rușinea mea, uneori erau mai performanți. Când vorbești cu un englez în vârstă, te ascultă cu politețe. Acolo, o doamnă în vârstă îți zâmbește pe stradă sau te întreabă de unde ai cumpărat haina. Nu simte nevoia să te educe ea pe tine. Bătrânii își fac timp de hobby-uri, de cursuri, se simt stăpâni pe timpul lor și pe viața lor. Îi vezi implicați în tot felul de activități, dornici să mai învețe ceva nou, ca și cum pensionarea e un nou început, nu un capăt de drum. 

În alte contexte, inclusiv cel din care vin eu, bătrânețea pare că înseamnă resemnare și o pierdere totală a controlului asupra timpului propriu. Totul se învârte în jurul bolilor, al grijilor și al sacrificiului pentru alții.  Nu mai există conceptul de a trăi pentru tine, de a avea un hobby sau de a-ți gestiona timpul așa cum vrei. Devii dependent de o rutină a supraviețuirii și a neasumării, unde simți că viața doar ți se întâmplă, fără să mai ai vreo putere asupra ei. 

Dar ce mă deranjează cel mai tare este că mulți au impresia că vârsta le dă automat un drept de proprietate asupra ta. Copiii adulți sunt de cele mai multe ori văzuți ca extensii ale lor. Ei știu mai bine cum e cu viața, cu nunta, cu ce ar trebui să porți sau ce ar trebui să gândești. Ei au "experiența", dar tot ei cred primul TikTok cu o pisică naționalistă. Când îi vezi pe stradă sau în autobuz, te scanează din cap până în picioare și te taxează dintr-o privire cu o judecată aspră. 

Sunt blocați în aceleași sechele comuniste unde tot ce e diferit e periculos sau greșit. În mintea lor, dacă ei au suferit și s-au conformat, tu de ce ai avea dreptul să fii liber? Evident, asta nu e valabil pentru toată lumea, dar este o tendință culturală pe care o observ.

Ne cer respect doar pentru că au îmbătrânit, dar uită că respectul se și oferă. 

"Doamna doctor"

Probabil că am lăudat mai mult UK decât România. Aici vine partea cea mai distractivă: concediile în țara în care trebuie să interacționezi cu 5 medici, pentru că în UK te duci cu paracetamolul și dinții căzuți în groapă. Protocolul lor eficient pentru aproape orice durere este să aștepți. 

Concluzia zilei

Cum mă simt acum? M-aș mai întoarce definitiv? Nu știu. Să te readaptezi aici e ca și cum te-ai întoarce la un fost iubit: dacă el nu schimbă nimic, știi sigur că n-o să meargă. Iar România nu dă semne că vrea să se schimbe prea mult. Pe lângă asta, apare și o barieră subtilă de resentiment sau defensivă din partea celor din țară. Dacă spui că ceva nu merge în România, ți se servește rapid replica: "Dacă nu-ți place, du-te înapoi la englezii tăi falși". Există o dinamică din asta în care ești privit fie ca cel care a reușit, fie ca cel care "a întors spatele" greutăților de acasă. 

De altfel, un sociolog, Abdelmalek Sayad, a numit lucrul ăsta "dubla absență", emigrantul e absent din țara pe care a lăsat-o și niciodată pe deplin prezent în cea în care a ajuns. Așa că rămân foca aia blocată la graniță, nici pe plajă, nici în apă. Sau poate e timpul pentru o a treia țară.