Anatomia nunții românești

"Și au ieșit pe plus și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe." Cam așa pare să sune finalul basmului modern în varianta mioritică. #

Recent, povestindu-le colegilor mei de la doctorat despre tradițiile noastre, am fost izbită de șocul lor în fața a ceea ce noi numim "normalitate". Ceea ce pentru noi e "așa se face", pentru ei pare un scenariu absurd. Nunta românească s-a transformat, treptat, dintr-o celebrare a iubirii într-un circ de business, unde invitații sunt, în esență, doar niște "plicuri cu picioare (cu toc sau fără toc)". 

Plicul: s-a mutat pe Revolut

Așezat strategic lângă farfurie, plicul este "opțional" doar în teorie. În practică, el reprezintă biletul tău de intrare în Excel-ul gazdelor. Dacă nu "decartezi" o parte considerabilă din salariu pentru un meniu cu cinci feluri de mâncare (din care probabil jumătate ajunge la gunoi), ești trecut rapid la coloana de pierderi.

Mă întreb si eu asa: câți ar mai veni dacă darul n-ar fi obligatoriu? Câți dintre invitați le-au cumpărat mirilor măcar o cafea în ultimul an? Pun pariu că sub 1%. Majoritatea vin din obligație, din inerție sau pe principiul: "Și el a venit la mine, deci trebuie să-i returnez plicul + inflația". 

Am ajuns să avem calculatoare online de dar, unde poți bifa "banii nu contează". Pentru cine are nuntă în curând: 

LINK CALCULATOR DAR 

Desigur, ne-am modernizat: plicul nu mai e doar fizic. Acum îl ai și în variantă digitală, cu IBAN, QR code și mențiunea discretă "pentru cei care preferă Revolut". Tradiția merge înainte, doar că a trecut pe transfer instant. Nu mai trebuie să te strecori până la masa mirilor; poți să-ți achiți obligația socială direct din aplicație, eventual înainte să ajungă sarmalele. Mă emoționează de fiecare dată.

Industria  

Dar e bine că avem plicul, pentru că ajută la dezvoltarea industriei furnizorilor de nuntă, unde, brusc, orice produs costă de cinci ori mai mult dacă spui cuvântul "nuntă". Același buchet, dar "de mireasă" preț dublu. Aceleași lumânări "de nuntă: preț triplu. O economie prosperă unde argumentul solid este : "pentru că o dată în viață". Chiar dacă, statistic, rata divorțurilor se apropie de 40%. Aproape la fiecare două nunți, undeva, mai devreme sau mai târziu, apare și un divorț. Și atunci mi-a venit un gând:

De ce nu sponsorizează invitații și divorțul? Acolo se sponsorizează doar judecata. Și, mai ales dacă ești femeie. Pentru misoginul clasic, nu există combinație de cuvinte mai "suspectă" decât "femeie" + "divorțată".

Revenind la nuntă. Desigur avem lista aia clasică de sponsori care se transmite din gură în gură, de parcă e vreo lege. Am înțeles că preotul (taxă mare, dragul de el) ți-l plătesc nașii, rochia de mireasă nu mai știu cine o mai plătește acum... părinții, socrii? Interesant este că există o schemă întreagă predefinită de tanti Leana de acum 100 de ani: cine ce plătește și cine cui rămâne dator. 

Practic, ești un fel de proiect finanțat din toate părțile, unde toată lumea scoate bani ca să iasă evenimentul ăsta "grandios".

Absurdul listei de invitați  

Dar ca să acoperi cheltuielile astea umflate, ai nevoie de volum. Cantitate, nu calitate tati. Așa ajungem la absurdul listei de invitați: veri de gradul patru pe care nu i-ai văzut de 15 ani, colegi ai părinților pe care nu-i cunoști sau vecini invitați doar pentru că "nu dă bine să nu-i chemăm". Sau să nu uităm de nunțile la care au fost părinții tăi și tu moștenești pliculețul. Foarte frumos.

Ajungi să ai la propria nuntă mai mulți oameni necunoscuți decât prieteni apropiați, dar important e că "iese sala" și că se acoperă meniul. E un fel de casting pentru plicuri ambulante. Te uiți prin sală și te întrebi cine sunt oamenii ăia și de ce trebuie să-i pupi pe obraz și să-ți dai microbii, dar mna, bugetul trebuie să iasă pe plus.

După ce partea financiară e asigurată prin această mobilizare generală, urmează, inevitabil, partea "spirituală". 

Sacrul de fațadă: cununia și nașii 

Am văzut recent piesa Secundar, unde se discuta despre faptul că, în biserică, încă se repetă formula că "femeia se supune bărbatului" și alte referințe la eterna poveste a coastei. Nu mai zic de logică: femeia naște și tot femeia vine din bărbat? Poate înlocuim caietul special de religie cu un pic de biologie de clasa a V-a, stimate Biserica Ortodoxă Română!

În 2026, în mijlocul atâtor femicide, încă mai rostim aceste cuvinte ca fiind sacre. Înțeleg cununia pentru cei cu adevărat religioși, dar e ridicol să vezi oameni care nu calcă în biserică tot anul plătind un preot să recite versuri în care ei nu cred, doar "de dragul părinților". Religia nu e un fel de mâncare pe care să-l ajustezi după gustul invitaților sau al soacrei.

În aceeași logică formală intră și instituția nașilor, care a ajuns, în multe cazuri, o glumă proastă. Sau, mai precis, un titlu pentru sponsorii oficiali. În teorie, ar trebui să fie ghizi spirituali; în realitate, rolul lor este strict contabil. Or fi și nași de calitate, nu zic nu, dar nu ei definesc sistemul. Am fost la nunta cuiva care mi-a zis direct că nu poate sta cu mine la masă pentru că trebuie să stea cu nașii toată seara, motivul fiind unul logic: ei au plătit cel mai mult și "AȘA SE FACE!". 

Cred că am un nanocip de la Cola în creier, că de fiecare dată când aud "așa se face", prefer să mănânc cartofi dulci. Bleah! 

Rudele 

Se pare că și în ziua de azi, de multe ori, nunta încetează să mai fie despre cei doi și devine un paravan pentru neîmplinirile părinților. Se căsătoresc doi oameni sau opt? Pe invitație cică doi. În realitate este mai multă implicare.

Îmi pare că toată această "implicare" este un mic șantaj emoțional mascat de "bănuți". De cele mai multe ori, părinții și socrii se transformă în marii sponsori, iar banii lor vin cu o clauză nescrisă, dar obligatorie: un acord tacit prin care tu, mire sau mireasă, semnezi că renunți la ce vrei tu de fapt. Dar cred că și unii miri au rolul lor. Se comportă ca niște copii la o vârstă adultă, întinzând mâna după "bănuții de petrecere" și tremurând de frică să nu-i supere pe mami și tati, de parcă n-ar avea propria lor viață. E greu să ceri autonomie când accepți să fii sponsorizat constant ca la grădiniță. Dacă vrei să fii adult, îți asumi și nota de plată, și deciziile. Nu mă refer la ajutor în momente grele, ci la dinamica "bănuți de buzunar" sub diferite forme. 

Nunta se transformă într-un spectacol de marionete unde mirii execută coregrafia dictată de cei care au dat "bănuții". Ajungi, de multe ori, să te simți ca un simplu invitat la propria nuntă, obligat să mulțumești unor oameni care ți-au transformat ziua într-o obligație socială, doar pentru că "așa e frumos" să-i respecți pe cei care te-au finanțat. Oare doar mie mi se pare trist? Iar rezultatul se vede imediat în starea celor doi. 

Mirii: Figuranți la propria petrecere 

Dacă te uiți atent la miri, de cele mai multe ori nu vezi doi oameni fericiți, ci doi oameni extenuați. Mirele pare adesea disociat, un fel de spectator la propriul eveniment, în timp ce mireasa e la limita colapsului după maratonul de machiaj, coafor, probe și alte o mie de detalii care "așa se fac". Mai ales că, de multe ori, se fac cununia civilă, cea religioasă și petrecerea în aceeași zi. Un soi de cursă contra cronometru în care fericirea e ultima prioritate.

Și peste toată oboseala asta, intervine interacțiunea cu restaurantele românești, care au rămas la un nivel extrem de "negociabil". Banii sunt obligatorii, serviciul e opțional. E ireal cum poți să discuți totul în avans, să plătești sume exorbitante, ca în ziua nunții să te trezești că au mai schimbat ei ceva "din mers" doar ca să mai stoarcă puțin profit. De la meniuri modificate subtil până la servicii care lasă de dorit, simți că, deși tu ești clientul ești de fapt la mâna lor într-un moment în care nu prea mai poți da înapoi. Sau nu mai ai energie. 

Sărmăluța de la ora 02:00: Proba de rezistență 

Există o cruzime aproape poetică în a servi mâncare grea la o oră la care metabolismul e deja în moarte clinică. Invitații stau ca la priveghi în fața farfuriilor aburinde, știind că mai urmează friptura și tortul. E un maraton gastronomic în care nu câștigă nimeni, în afară de colesterolul tău LDL la Synevo PACHET ANALIZE. Și, ca tabloul să fie complet, după acest asediu culinar, urmează momentul meu preferat al nunții românești moderne. 

Două ore de "încă una" 

Și, desigur, nu există nuntă fără setul de poze "standard", trase la indigo. Aceleași scări de marmură, aceleași parcuri sau interioare de hotel "luxury", unde mirii sunt puși să stea în poziții artificiale ore în șir, în timp ce fotograful (plătit cu mii de euro desigur), repetă "încă una, încă una, încă una". Mirele sprijinit de balustradă, mireasa uitându-se vag în depărtare ca și cum tocmai ar contempla sensul napolitanelor vărsate.

Amândoi stau înghețați într-un romantism regizat și ușor penibil. Și inevitabil vine momentul cu "ridică ușor rochia", "ține buchetul mai sus", "zâmbește, dar nu prea mult". După două ore de regie fotografică la indigo, eu m-aș întreba: ce se simte mai rău? Sesiunea de poze sau închisoarea?  

Ne vindem libertatea de decizie pentru a finanța o petrecere care se vrea unică, dar la care nici măcar nu ne simțim bine.

Ce e mai frumos decât o iubire sponsorizată și standardizată?  

Nunta fără Berberină  

Ok, și dacă tot critic nunta traditională, cum o văd eu? Am vreo soluție mai bună? Da. Pentru mine, nunta ar trebui să fie un eveniment intim, unde fiecare invitat este acolo pentru că face parte cu adevărat din viața mirilor, nu pentru că "dă bine" sau pentru că trebuie umplută sala. 

Nu mi se pare ok ca cineva să se împrumute ca să vină la nunta mea. Nu văd nici rostul meniurilor interminabile și al restaurantelor cu arhitectură îndoielnică, unde totul e grandios și lucios (să nu uităm de sclipici), doar ca să pară scump. Dacă cineva vrea, pentru că se află într-un moment bun al vieții lui, să ofere un cadou, foarte bine. Dacă nu, la fel de bine. Excel-ul îl folosesc doar să convertesc constanta hiperfină din MHz în mT, nu ca să evaluez oamenii după cotizația de la nuntă. În rest, nu am de gând să stau vreodată să număr plicuri. Dacă ajung să fac asta, înseamnă că am fumat suplimente de berberină cu fidea. Unii zic că nu se așteptau să primească, deși știu foarte bine că asta e convenția; ar putea preciza invitaților că nu așteaptă plicuri. 

Ar trebui să facă toată lumea asta? Nu. Dar mi-ar plăcea să văd mai mulți oameni făcându-și nunta așa cum și-o doresc ei, nu cum o doresc părinții lor. Și, măcar o dată, să-și pună întrebarea de ce fac lucrurile pe care le fac și de ce "așa se face" are atâta putere???? Cu multe, multe semne de întrebare.

Așa se presupune că arată "cea mai frumoasă zi din viața ta"? Două persoane obosite, invitați care calculează cât lasă în plic și rude care verifică dacă "iese pe plus"? Romantic, într-adevăr. 

Speranța moare prima

Închei acest articol cu speranță. M-am bucurat totuși să aflu că există speranță la noua generație. Aparent, reușim să extindem modelul cu succes: și majoratele încep să semene cu mini-nunți, cu plicuri, meniuri și aceeași atmosferă contabilă. Botezuri, tăiat de moț, totul organizat cu aceeași rigoare financiară. Superb. În ritmul ăsta, în curând vom avea plicuri și la aniversarea de 30 de ani, ca să nu se piardă tradiția. 

Poate că trebuia să păstrez articolul ăsta pentru Valentine's Day.