Ar trebui statuia lui Adrian Păunescu scoasă din Grădina Icoanei?

Impulsul meu emoțional ar fi să spun că da. Dar dacă încerc să mă uit mai lucid la situație, eu cred că nu. Din ce văd, acolo este statuia unui poet. Pe soclu scrie clar "poet", într-un parc de care, sincer, nici nu cred că știu foarte mulți. 

Că a încurajat regimul comunist? Da. Asta nu cred că poate fi contestat și nici nu ar trebui distorsionat. Dar aici discutăm despre un act comemorativ făcut de România democratică, la peste 20 de ani după căderea regimului, printr-o administrație locală aleasă. România nu are o lege a decomunizării. OUG 31/2002, completată prin Legea 217/2015, acoperă exclusiv persoanele vinovate de genocid, crime împotriva umanității și de război, precum și conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Nu există un echivalent pentru comunism, spre deosebire de Polonia sau Ucraina, care au adoptat o lege a decomunizării în 2016, respectiv 2015 sau de Ungaria, care au ales să relocheze astfel de monumente în Memento Park, nu să le distrugă. 

Adrian Păunescu nu a semnat condamnări, nu a anchetat, nu a ucis. Pedeapsa simbolică postumă e disproporționată față de rolul real.  Pentru mulți, a fost singurul spațiu de libertate relativă din anii '80. Scoaterea ei arbitrară ar crea un precedent periculos, în care monumentele sunt dărâmate în funcție de schimbările de viziune politică ale fiecărei generații. 

Mai mult, societatea tinde să sufere de "gândire binară": o personalitate trebuie să fie complet albă (un geniu neprihănit), fie complet neagră (un tăinuitor al răului). Realitatea istorică este însă gri.

Așa că întrebarea interesantă nu este dacă merită sau nu o statuie. Întrebarea este: poate un monument să spună ambele lucruri deodată?

Unii îl idolatrizează și vin doar cu argumente emoționale. Îi atribuie calități pe care nu le avea doar pentru că a fost un poet mare sau o figură celebră. Alții merg în extrema opusă și spun că a fost doar un pupincurist al regimului și că tot ce ține de el trebuie șters.

Eu, personal, cred că oamenii ar trebui văzuți post-mortem exact așa cum au fost în timpul vieții: cu tot binele și cu tot răul lor. Nici sanctificați, nici demonizați. Dacă ar fi să scriu pe pietrele funerare sau dacă ar trebui să fie predați la școală, aș face-o așa. 

Despre Einstein aș scrie: 

"A fost un fizician extraordinar, definit de curiozitate nemărginită, creativitate revoluționară și un spirit pacifist. Dincolo de geniul public, a fost și: un soț execrabil, care i-a impus soției sale, Mileva, un contract scris de supunere umilitoare; un misogin care a desconsiderat public intelectul feminin; și un tată profund absent, care și-a abandonat prima fiică (Lieserl) și care nu și-a mai vizitat fiul bolnav de schizofrenie (Eduard) în ultimii lui ani de viață"

Decenii la rând a fost predat aproape ca un sfânt distrat, iar asta mi se pare la fel de ridicol ca varianta inversă. Memoria publică are obiceiul să presupună că marii oameni au fost și oameni mari. Einstein este doar încă un exemplu care arată că nu e chiar așa.

Iar despre Adrian Păunescu aș scrie:

"În mod similar, memoria lui Adrian Păunescu nu poate fi completă fără ambele sale fețe: cea a poetului genial, cu o carismă ieșită din comun și putere de convingere, a vizionarului și antreprenorului cu spirit de inițiativă; și cea a omului de curte care, la un moment dat, a susținut un regim dictatorial, un caracter instabil emoțional și egocentric, un misogin, un soț execrabil care și-a adus amanta în casa familiei cât timp soția era plecată și un tată care, în timp ce a scris o poezie despre a avea copii, a eșuat lamentabil ca tată printr-un abandon nejustificat, lăsând în urmă multă nedreptate; un bunic degeaba."

Și da, uneori adevărul este simplu. Un abuz este un abuz. Susținerea unui regim dictatorial este condamnabilă. Aici nu cred că există prea multe nuanțe. Ca să citez un unchi: "Punct."

Dar de cele mai multe ori realitatea este mai complexă decât ne place să credem. Societatea modernă vrea eroi puri sau ticăloși absoluți. Pentru că ce să vezi? Nuanțele necesită efort intelectual. Taberele radicale oferă confortul certitudinilor rapide.

Concluzia zilei, eu nu pot separa omul de artist. Una dintre valorile mele de bază este adevărul. Știu că există și tabere care fac această separare și cred că au argumente solide. Unii spun că opera trebuie judecată prin ea însăși și că biografia autorului riscă să distragă atenția de la ceea ce a creat. Eu prefer însă o altă abordare.

Cred că memoria publică ar trebui să spună povestea întreagă, atât cât ne-o permit dovezile și istoria. Un bust, prin natura lui, nu poate face asta. Pe soclu încape un cuvânt, nu o viață. De aceea nu cred că soluția este să-l dărâmăm, ci să compensăm limitele lui prin educație, prin context și prin discuții mai oneste despre trecut. 

Abia atunci fiecare își poate forma propria concluzie.