Cântarul național

Într-un articol anterior m-am plâns că unii oamenii vorbesc doar despre ei și nu ascultă. Interesant a fost că mulți s-au recunoscut în descrierea mea, confirmând o realitate pe care o simțeam, dar despre care nu se vorbește suficient. Și mulți alții au continuat să vorbească doar despre ei. 

Nu te întreb cum ești, dar îți comentez corpul 

Astăzi vreau să vorbesc despre o altă formă de "neascultare": oamenii care nu te întreabă cum ești, dar își permit să comenteze cum arăți. Și nu mă refer la un compliment sincer sau la o apreciere ocazională, ci la un obicei, la un tipar obositor, la o obsesie națională care a devenit aproape ritualică: kilogramele.

Știu, vocile se vor apăra: "Dar e o problemă globală!". Adevărat, însă la noi a atins cote alarmante, transformându-se într-un laitmotiv obsedant, un fel de "bună ziua" alternativ.

Sigur că și în alte părți există presiune să fii slab sau "fit". Și e într-o oarecare măsură și mai sănătos. Reperul de frumusețe s-a schimbat mereu, de la femei grase la femei cu forme, la femei slabe și pare că acum se diversifică. Problema apare când rude, prieteni sau chiar oameni care nu sunt deloc curioși cum te simți își permit să-și dea cu părerea despre corpul tău. 

Colecția de "clasice"  

Le auzim des. Le spunem uneori fără să ne dăm seama. Alteori le primim cadou la reuniuni de familie:

• "Ai slăbit? Ce bine arăți!"

  (...deci înainte nu.)

• "E frumușică, dar dacă ar mai da jos 5 kile..."

  (că frumusețea vine la pachet cu cântarul.)

• "A slăbit, dar parcă prea slabă... pare bolnavă."

  (nici așa nu e bine.)

Și mai sunt și variantele alea cu un pic de storytelling, ca să pară compliment, dar tot la kilograme se ajunge:

"Arată super bine acum. S-a pus serios pe slăbit ! "

• (echivalent cu: și-a pus viața în ordine.)

"A divorțat și a slăbit. Uite că se poate!"

• (bonus: a devenit și mai bună după dramă.)

"Bravo ei. Are voință!"

• (...nu e despre sănătate, e despre control.)

În esență, toate aceste remarci se traduc simplu: "Arăți bine = nu te-ai îngrășat." Punct.

Poate în spatele slăbitului e o boală. Poate e anxietate. Poate e depresie. Poate e epuizare sau foamete. Poate persoana nu se simte confortabil să știe că ai ochii mijiți pe corpul ei. Poate că nivelul la care a slăbit nu e sănătos pentru ea. Oare românii care fac mereu comentarii de genul ar merge în Africa să-i complimenteze că arată bine?

Poate începem cu un "ce mai faci?" data viitoare. Ar fi frumos. 

Observatorii oficiali ai burții altora 

Și nu-i destul, mai există și categoria aia de oameni pentru care singura misiune pe pământ pare să fie inventarierea depozitelor de grăsime ale altora:

• "Vai, dar te-ai îngrășat!"
• "Ce burtică ai făcut!"

Întreb și eu: își imaginează că omul nu are oglindă și aștepta revelația de la ei ca lumina pascală?

E treaba cuiva că s-a îngrășat altcineva exact cum e treaba cuiva ce-a făcut omul ăla la toaletă. Adică deloc. Remărcile astea nu sunt doar jenante. Sunt simptomul unei culturi care reduce omul la o cifră: kilogramele lui.

Dacă tot vrei să observi ceva rotund, de ce nu te duci la Observatorul Astronomic și te uiți la lună? Mă gândesc că e mai util decât să te uiți la burțile altora.

"Complimente" 

Mi s-a întâmplat și mie de multe ori să mi se spună, ca un compliment, că am slăbit. Mi s-a părut deplasat, mai ales că nu am întrebat. În schimb, rar mi se întâmplă să aud întrebări de genul: "cum te simți?", "cum e să trăiești în altă țară?", "ce doctorat faci?", "ce carte ai mai citit?". Persoanele care mi-au zis asta nici nu știu că-mi place Taylor Swift. Și e o informație de bază despre mine. Prima remarcă e despre slăbit sau îngrășat. Complimente despre cum arăt primesc mereu, dar despre cine sunt meh.

Această focalizare nu este doar intruzivă, ci dezvăluie o percepție culturală în care corpul este un subiect public, nu o sferă privată. Chiar și când vorbim despre oameni, nu le mai spunem pe nume. Zicem "aia slăbuță" sau "aia plinuță". Efectiv reducem o persoană întreagă la forma corpului ei. Jalnic si trist.

Statut 

Cred că această obsesie ne este inoculată de mici. Îmi amintesc cu claritate cum, la doar 11 ani, eram deja preocupată de greutatea mea, deși retrospectiv îmi dau seama că eram perfect normală. Privind acum poze vechi realizez că, de multe ori, chiar și când eram slabă, nu mă simțeam asa, tocmai pentru că exista mereu cineva dispus să-și exprime părerea despre corpul meu. Se transmite din generație în generație, auzim părinții criticându-și propriul corp și având la rândul lor părinți critici. Și astfel, pas cu pas, se ajunge la o percepție distorsionată a propriului corp, la dismorfie corporală.

Trist este că mulți perpetuează acest comportament nociv pentru că, la rândul lor, au fost ținta judecăților aspre ale părinților sau ale altor rude și, fie au uitat cât de dureros a fost, fie pur și simplu consideră că "așa se face", transmițând mai departe această moștenire toxică.

S-a creat o ecuație periculoasă: 

slăbit = succes personal. Un nou statut social.

Deși nu pare, sportul are si alte scopuri   

Și chiar și sportul a ajuns să fie văzut printr-o singură lentilă: slăbitul. La orele de cycling aud frecvent instructori care urlă: "Hai să dăm jos sarmalele!". Serios? De ce nu putem face sport pentru beneficiile sale intrinseci: productivitate crescută, reducerea anxietății, îmbunătățirea concentrării și o viață mai lungă și mai sănătoasă? De ce trebuie să existe mereu această obsesie toxică și focalizarea unilaterală pe slăbit?

În schimb, există și instructori care te motivează să faci mai mult, să-ți depășești limitele. Efectul secundar plăcut e că îți formează și un corp fit. Dacă vrei un instructor de cycling care te ajută să-ți depășești limitele, te motivează și creează dependență, îl recomand de o sută de ori pe Gabriel Pană de la World Class Romania.

Kilograme, casă, copii: Trinitatea obsesiilor

Dorințele de Anul Nou sunt tot despre kilograme. Discuții la mese, tot despre kilograme. Mai lasă-ți-le dreaq de kilograme, oameni buni, trăim pe o planetă care se rotește cu ~1 674 km/h la Ecuator, orbitează Soarele cu ~29,78 km/s, iar Sistemul Solar se învârte în jurul centrului Căii Lactee cu ~220 km/s, în timp ce întreaga noastră galaxie călătorește prin univers cu ~630 km/s. Deci, da: în timp ce discutăm despre kilograme, ne mișcăm cu viteze uriașe prin Univers!

Universul însuși este într-o continuă expansiune. Sunt atâtea lucruri mișto de discutat despre ce se întâmplă în jur! Poate cum cretinu' de Trump crede că administrația Biden cheltuia 8 milioane USD pe experimente menite să "facă șoarecii transexuali".

Chiar mă gândeam să fac un experiment la următoarea masă la care voi participa și să număr de câte ori aud cuvântul "kilograme". Voi ce credeți? Un minim de 20 ori?

Mai nou, după ce am trecut de 30 de ani, aud mai des mențiuni despre bani, casă și copii. Totuși, presimt că termenul "kilograme" ar câștiga detașat. 

Adolescența: Terenul minunat al complexelor 

Și nu pot să nu mă întorc cu gândul la o perioadă deosebit de vulnerabilă: anii de liceu. Mă mai gândesc la adolescenții în plină dezvoltare, cât de greu le este să audă mereu remarci despre corpul lor. Și nu e vorba doar de "binevoitoarele" comentarii ale rudelor, ci uneori chiar și de observațiile venite dinspre școală, de la profesori care ar trebui să fie un model de înțelegere.

Cred că, în esență, nimeni nu se simte confortabil atunci când greutatea depășește limitele naturale ale corpului său. Dar, dacă tot se întâmplă, presiunea socială, în loc să ajute, nu face decât să agraveze situația. O cultură cu adevărat toxică, care poate avea consecințe devastatoare, conducând la tulburări grave de alimentație precum anorexia și bulimia, în special în rândul fetelor.

Comentariile alea "binevoitoare" despre slăbit nu sunt decât o altă fațetă a controlului. Subtextul e clar: "Te observăm, îți monitorizăm corpul și te aprobăm (sau dezaprobăm) în funcție de cât te apropii de idealul nostru." Mai ales criticile aspre când o femeie "îndrăznește" să ia în greutate. Atunci se dezlănțuie un cor de voci "îngrijorate", de parcă greutatea ei ar fi o problemă națională care trebuie rezolvată urgent. Fenomenul mediatic din jurul Mariei Popovici este un exemplu perfect al acestei obsesii naționale.

Știrile PRO TV: Care este secretul Mariei Popovici

Doamne, câte știri au fost despre fata asta. Că a îndrăznit să slăbească după un divorț. Nu contează că e un om super mișto, că lucrează la ea, că merge la sală de ani buni ca să-și reducă anxietatea. Aia nu dă bine la titlu. 

"A divorțat și a slăbit. Uite că se poate!"

(Ăsta da divorț reușit în România)  

Maria, dacă cumva dai de textul ăsta, bagă-mă-n seamă, vreau să fim prietene!

Cât timp nu te afectează, nu e treaba ta.

Contrastând cu această frenezie autohtonă, ajungem la o altă realitate, una pe care o experimentez aici, în UK. Oamenii pur și simplu nu se simt îndreptățiți să-și dea cu părerea despre corpul tău, despre alegerile tale vestimentare, despre culoarea neconvențională a părului, despre o tunsoare excentrică sau despre orientarea ta sexuală. Poți să ieși liniștit în pijama pe stradă. Cel mult, vei primi un compliment scurt și impersonal despre o piesă vestimentară drăguță și chiar și acolo există o oarecare reținere. 

Ei înțeleg un principiu fundamental: 

repet, cât timp nu te afectează direct, nu e problema ta.

Aș vrea să schimbăm perspectiva asta obsesivă: de la slăbit la a fi sănătoși și puternici, la sport pentru sănătate, nu pentru coada de la farmacie. Deși îmi place melodia Farmaciei Catena: "Vreau să trăiesc mai mult, vreau să nu mai strănuuut, oooo tabletă de iubireee vă rooog!" 

Sper că nu sunt singura care simte asta. Din discuțiile avute, știu că nu sunt. Dar parcă nu se vorbește destul de tare despre asta. 

Și mă întreb, retoric, dacă am putea rescrie această narațiune colectivă.

Hai să facem un top al replicilor despre corp de Paște 2025. Tu ce ai primit? 

#CorpulMeuNuETreabaTa #OameniNuKilograme