Ce îi leagă pe oamenii celebri de un medic aproape uitat?

John Cade intră în scenă 

Să fie apa răspunsul unificator? Ar putea fi. Dar, acum că s-a "descoperit" (desigur, doar la noi, pentru că din Dacia pornește istoria lumii) că apa nu e H₂O, am să vă spun un "secret" pe care îl știe doar WIKIPEDIA. 

Privite prin prisma medicinei moderne, multe figuri celebre ale trecutului ar fi interpretate astăzi cu totul diferit. Dacă Newton s-ar fi născut în același secol cu Selena Gomez și ar fi avut acces la psihiatria contemporană, există șanse mari ca amândoi să fi fost diagnosticați cu aceeași tulburare. Newton nu a fost diagnosticat oficial dar istorici și medici sugerează că este foarte posibil să fi avut tulburare bipolară. La fel și vedetele menționate mai sus. 

Ok, și ce legătură are asta cu domnul cu ochelari din centrul pozei?

Faceți cunoștință cu John Cade, omul care pare că și-a făcut ochelarii la Lunet, în București, profitând de oferta din ianuarie. La sfârșitul anilor 1940, chiar în afara orașului Melbourne, un psihiatru australian pe nume John Cade a făcut o descoperire care avea să îmbunătățească viața a milioane de persoane cu tulburare bipolară. Și totuși, numele lui a rămas aproape necunoscut. Astăzi, un psihiatru din Sydney încearcă să se asigure că munca lui Cade este, în sfârșit, recunoscută. Eu mă voi inspira din articolul său,  sursa o găsiți la final. [1]

Copilăria fără parc

John s-a născut pe 18 ianuarie 1912. Neti Sandu ar spune că este în zodia Capricornului. Un detaliu util  pentru cei care își caută în horoscop calități pe care nu le au sau își justifică comportamente îndoielnice. Astrologia rezolvă elegant problema responsabilității personale apelând la un cer explicat greșit. 

John Cade a venit pe lume în Murtoa, regiunea Wimmera din statul Victoria, Australia. Tatăl său, David, era medicul generalist al localității, iar familia era completată de mama sa, Ellen, și de frații mai mici, David și Frank. Pe când John era doar un copil, tatăl său a plecat pe frontul Primului Război Mondial, luptând la Gallipoli și în Franța. La întoarcere, acesta suferea de ceea ce se numea atunci "epuizare de război", diagnostic care i-a îngreunat considerabil continuarea practicii medicale private. Prin urmare, și-a vândut cabinetul și a acceptat un post în cadrul Departamentului de Igienă Mintală, schimbând astfel traiectoria întregii familii. 

În cea mai mare parte a copilăriei sale, pentru că nu avea nici kendama, nici TikTok, John Cade era plimbat prin aziluri de boli mintale. "În copilărie, John Cade era dus dintr-un azil în altul și observa pacienți cu boli psihice în fiecare zi a vieții sale", spune psihiatrul Greg DeMoore, autorul cărții Finding Sanity. 

Pentru că de ce să-ți duci copilul în parc?! 

John și frații săi și-au petrecut mulți ani trăind pe terenurile acestor instituții, fapt care a influențat major înțelegerea pe care John a dezvoltat-o ulterior față de nevoile persoanelor cu boli mintale. În loc să îi vadă ca pe niște curiozități sau oameni de care să se teamă, îi considera prieteni încă de la o vârstă fragedă.  

Carieră, pneumonie și o poveste de dragoste

În mod predictibil pentru terapeuții de azi, dr. Cade senior a devenit superintendent medical la mai multe spitale de psihiatrie din Victoria, printre care Sunbury, Beechworth și Mont Park. John și frații săi și-au petrecut mulți dintre anii copilăriei trăind pe terenurile acestor instituții, fapt care a avut o influență majoră asupra înțelegerii profunde pe care John a dezvoltat-o mai târziu față de nevoile persoanelor cu boli mintale. John a urmat cursurile Scotch College din Melbourne, absolvind în 1928. A studiat apoi medicina la Universitatea din Melbourne, unde a absolvit la vârsta de 21 de ani, cu onoruri la toate materiile. A devenit medic rezident la Spitalul St Vincent, apoi la Spitalul Regal pentru Copii, înainte de a se îmbolnăvi grav de pneumonie pneumococică bilaterală.

În perioada de convalescență, John s-a îndrăgostit de una dintre asistentele sale, Jean. Cei doi s-au căsătorit în 1937. 

La plăcinte înainte, la război înapoi 

Menționez plăcintele pentru că îmi place plăcinta cu dovleac, nu are treabă cu John Cade. Dar războiul are. 

Asemenea tatălui său, Cade și-a părăsit familia pentru a lupta pentru Australia în Forțele Armate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost numit căpitan în Corpul Medical al Armatei Australiene (A.I.F.) la 1 iulie 1940. Deși fusese instruit ca psihiatru, dr. Cade a servit ca doctor chirurg și a plecat spre Singapore în 1941, la bordul navei RMS Queen Mary. A fost promovat la gradul de maior în septembrie 1941. 

După căderea Singaporelui în mâinile Japoniei, a devenit prizonier de război în închisoarea Changi, din februarie 1942 până în septembrie 1945. Fiind singurul psihiatru de acolo, această perioadă s-a dovedit a fi una esențială în viața sa. În timpul captivității, se spune că a observat unii colegi de detenție manifestând comportamente ciudate și fluctuante. A bănuit că o toxină le afecta creierul și că, odată eliminată prin urină, simptomele dispăreau. Australienii și britanicii au amenajat un spital, în interiorul căruia Cade a înființat o unitate de sănătate mintală. 

Înainte de război, exista credința larg răspândită că bolile psihice grave erau cauzate de o copilărie dificilă, manifestările unor bucureșteni la volan par să confirme teoria. Însă timpul petrecut de Cade în Changi, observând pacienți cu simptome similare celor pe care îi tratase înainte de război, l-a condus către o altă explicație. 

 "Ceea ce a observat este că bolile psihice grave pot fi cauzate de modificări biologice, de schimbări în chimia creierului", spune DeMoore. La autopsiile acestor pacienți s-au descoperit cauze fizice ale bolii mintale, de exemplu, un cheag de sânge pe creier.

"A început să se gândească la boli precum schizofrenia și depresia maniacală pe care o numim acum tulburare bipolară ca având poate o cauză organică, fizică. Această idee a prins rădăcini și a fost incubată timp de trei ani, până când s-a întors în Australia."

Descoperirea si testele  

Tocmai de aceea, observația lui Cade a fost cu atât mai interesantă. Utilizarea atentă a controalelor în experimentele sale a arătat că ionul de litiu, în sine, avea un efect calmant chiar dacă nu se poate exclude complet influența unei doze prea mari.

 "Când a adăugat litiu și l-a injectat cobailor, s-a întâmplat ceva minunat."

Odată ce a decis că este sigur, Cade știa cine va fi primul pacient căruia îi va administra litiu. Bill Brand fusese psihotic timp de peste 30 de ani, pacient într-un azil din Bundoora pentru cea mai mare parte a acelei perioade. "Scotocea prin tomberoanele azilului. Era maniacal, încerca să cheltuiască bani, fugea", spune DeMoore. Și eu încerc să cheltuiesc bani dar nu am scuza maniei. Viața lui Bill era viața tipică a pacientului cu boală psihică gravă. Și-a tăiat vârfurile a două degete muncind ca zilier, a fost renegat și înstrăinat de propria familie și, în cele din urmă, abandonat într-un azil. Cam ca în România anilor '90.

În martie 1948, John Cade a decis să testeze litiul pe Brand. Un om cu un puternic simț moral, Cade a considerat acest lucru etic, spune DeMoore. "Omul acesta era pe cale să moară singur, într-o mizerie totală, nu era mare lucru de pierdut dacă încercai o substanță nouă precum litiul."

"A gândit: «Nu are sens să testezi la nesfârșit pe cobai, trebuie să faci acel pas următor, îndrăzneț și curajos.» În 1948 nu existau comitete de etică. Răspundeai doar în fața propriei conștiințe."

Cade a administrat litiul sub formă lichidă, preparând o soluție specială. Treptat, pe parcursul a trei săptămâni, Brand a început să aibă grijă de el. Vorbirea i-a încetinit și a încetat să mai caute prin tomberoane. După aproximativ două luni, pacientul notoriu a părăsit azilul care îi fusese casă timp de aproape trei decenii: "A ieșit din azil și s-a întors la vechiul său loc de muncă, perfect sănătos mintal", spune DeMoore. "Așa ceva nu mai fusese văzut niciodată în sănătatea mintală."    

Și merită spus de ce. Înainte de litiu, tratamentul bolilor mintale era adesea brutal și invaziv. Pacienții erau internați pe termen nedefinit în aziluri, sedați, imobilizați sau supuși unor intervenții menite să îi "liniștească", nu să îi vindece. Una dintre cele mai folosite metode era lobotomia: o procedură chirurgicală prin care se tăiau conexiuni din lobii frontali ai creierului. Mulți pacienți deveneau apatici, confuzi sau își pierdeau complet personalitatea. Se folosea și electroșocul, aplicat inițial fără anestezie, ca metodă de control al agitației severe. Nu cred că mai are sens să explic că nu era chiar ca la SPA. 

Si din pacate, pentru mulți, boala mintală nu însemna tratament, ci dispariție socială. 

Problema care apare mereu: doza

Iar aici apare inevitabil problema care revine mereu în medicină: doza. Principiul pe care conspiraționiștii îl ignoră cu o grație suspectă este simplu: doza face otrava. Până și apa te poate omorî dacă exagerezi, se numește hiponatremie și îți umflă creierul până când guvernul Bolojan devine complet irelevant. Cât despre aluminiul din vaccinuri, un sugar primește de câteva ori mai mult aluminiu din laptele matern sau din cel praf decât din orice vaccin. Aluminiul este cel mai răspândit metal din scoarța terestră, deci dacă vrei să-l eviți cu adevărat, ar trebui să te oprești din respirat și mâncat fructe. Să te temi de 0,5 mg într-o seringă, dar să ignori cantitățile mult mai mari din dieta zilnică, e un piure de logică. 

Din păcate, experimentul cu litiu nu s-a încheiat bine pentru Bill. "În multe privințe, povestea lui Bill este povestea arhetipală a sănătății mintale. Se întoarce la vechiul loc de muncă și decide că nu mai are nevoie de medicație", spune DeMoore. "Se îmbolnăvește din nou grav de tulburare bipolară și este reinternat. 

Problema era că, la sfârșitul anilor 1940, doza corectă de litiu nu era cunoscută. Dacă un pacient lua prea mult, devenea toxic. 

"Când Bill se întoarce, John Cade crește doza de litiu din ce în ce mai mult, într-o încercare disperată de a-l readuce la o stare mentală normală", spune DeMoore. Din această cauză, Bill a devenit intoxicat cu litiu și a murit în 1950.  Moartea lui Bill l-a zguduit profund pe Cade. I-a fost suficient ca să se îndoiască de viitorul litiului ca tratament. Deși rezultatele erau promițătoare, toxicitatea litiului, agravată de lipsa unei doze clare, a dus la efecte secundare severe și în unele cazuri, la decese. 

Cade a încetat să mai administreze litiu pacienților săi și s-a retras din cercetarea directă asupra acestui element. A continuat să urmărească evoluțiile din domeniu, dar nu a mai făcut experimente pe pacienți. Dacă ar fi fost conspiraționist, probabil ar fi spus că problema sunt pacienții, nu metoda.

Ironia este că ipoteza lui s-a dovedit corectă. Alți cercetători au confirmat efectul litiului, iar Cade a fost ulterior recunoscut și premiat pentru descoperirea sa și pentru utilizarea preventivă a litiului în manie.

Cade se oprește. Litiul nu. 

Problema toxicității a fost mult redusă odată cu dezvoltarea unor teste adecvate pentru măsurarea nivelului de litiu din sânge. Apariția fotometrului cu flacără Beckman a permis medicilor să măsoare mai precis nivelurile de litiu și să le mențină în limite sigure. 

În plus, fiind un element natural, sărurile de litiu nu puteau fi brevetate, ceea ce le făcea neatractive din punct de vedere comercial. Acești factori au întârziat adoptarea pe scară largă a litiului în psihiatrie, în special în Statele Unite. Datorită eforturilor colegilor lui Cade din mediul academic, litiul a fost aprobat în cele din urmă de Administrația pentru Alimente și Medicamente din SUA în 1970. Asta pentru ca nu era Trump la putere. 

În 1952, Cade a devenit superintendent și decan al școlii clinice de la Spitalul Royal Park. După o vizită de șase luni în instituții psihiatrice din Marea Britanie, a introdus facilități moderne și a înlocuit abordarea autoritară cu un stil mai personal, care includea terapia de grup. Preocupat de numărul mare de cazuri de alcoolism, a susținut internarea voluntară și utilizarea tiaminei în tratament. A rămas superintendent la Royal Park până la pensionarea sa, în 1977. Cade a fost președinte federal al Colegiului Regal Australian și Neozeelandez al Psihiatrilor (1969–1970) și al filialei din Victoria (1963–1980). 

Contribuțiile sale au fost recunoscute pe scară largă: a primit Premiul Internațional Kittay în 1974 (alături de Mogens Schou), iar în 1976 a fost numit Ofițer al Ordinului Australiei.

Spre deosebire de unii români cu doctorat în Cunoaștere Universală acordat de Facultatea Facebook, Dr. Cade a rămas modest în legătură cu descoperirea sa întâmplătoare, descriindu-se ca un simplu căutător de haur care a găsit din întâmplare un pepit.

În iulie 2004, Medical Journal of Australia a raportat că articolul său din 1949, "Sărurile de litiu în tratamentul excitației psihotice", a fost cel mai citat articol din istoria revistei. [3] 

Litiul nu se oprește aici

Studii fascinante indică posibile beneficii în boala Alzheimer, schizofrenie și alte afecțiuni neuropsihiatrice, deschizând direcții noi pentru înțelegerea mecanismelor sale biologice și pentru dezvoltarea unor aplicații clinice extinse.  

Nu vă gândiți că litiul este un leac universal. În anumite doze și contexte, ar putea avea efecte benefice și în alte boli mintale, lucru fascinant pentru un element atât de simplu precum litiul.  

Singurul "tratament 100% eficient" rămâne, desigur, clasica compresă cu cartofi cruzi pentru febră. 

Problema cu Litiu 

Se spune că tot ce facem sau scriem vorbește, de fapt, despre noi. Se mai spune și că unele lucruri sunt prea frumoase ca să fie adevărate. Cred că ambele conțin o doză de adevăr. Doză, v-ați prins? 

Astăzi, carbonatul de litiu rămâne unul dintre cei mai eficienți stabilizatori ai dispoziției. Și totuși, mecanismul său de acțiune în creier nu este pe deplin înțeles. Tulburarea bipolară afectează peste 30 de milioane de oameni la nivel global. Numai în Marea Britanie, costurile pentru NHS depășesc 6 miliarde de lire sterline pe an, în mare parte din cauza recăderilor care ar putea fi prevenite. [4] Sau chiar mai mult. Poate de-aia au ramas bani doar de paracetamol.

Litiul funcționează. Dar este dificil de utilizat. Aceasta este partea "prea frumoasă ca să fie adevărată". Doza terapeutică este foarte apropiată de cea toxică, motiv pentru care pacienții necesită monitorizare constantă prin analize de sânge. Tocmai de aceea cercetarea nu s-a încheiat. Avem nevoie să înțelegem mai bine litiul pentru a putea dezvolta tratamente mai sigure, mai precise și mai inteligente pentru viitor. 

Partea în care discuția devine personală ,despre mine, se găsește într-un articol mai vechi în care explic ce fac. În ceea ce privește cercetarea mea, povestea începe în copilărie. După "Big Bang, de acolo începe totul, se știe" — citat Iulian Universalu'. 

Surse: 

[1] Australian Broadcasting Corporation. Remembering John Cade, father of lithium treatment. ABC Radio Life Matters, 5 Apr. 2021, https://www.abc.net.au/listen/programs/lifematters/remembering-john-cade-father-of-lithium-treatment/7823488

[2] Știrile Pro TV. "Războiul pentru «Eclerul la tavă» a fost tranșat definitiv. Jamila a pierdut procesul pe care i l-a intentat Laurei Laurențiu." 29 feb. 2024. https://www.stirileprotv.ro/justitie/razboiul-pentru-zeclerul-la-tava-a-fost-transat-definitiv-jamila-a-pierdut-procesul-pe-care-i-l-a-intentat-laurei-laurentiu.html

[3] Cade JF. Lithium salts in the treatment of psychotic excitement. 1949. Bull World Health Organ. 2000;78(4):518-20. PMID: 10885180; PMCID: PMC2560740 

[4] The Costs of Bipolar Disorder in the United Kingdom, Oxford Health NHS Foundation Trust, 15 sept. 2021: https://oxfordhealth.nhs.uk/orka/title/the-costs-of-bipolar-disorder-in-the-united-kingdom/