Experiment: Spontaneitate

Am descoperit unul dintre filmele mele preferate la o întâlnire care mi-a schimbat complet perspectiva asupra dating-ului. Înainte eram genul ăla de om care transforma fiecare întâlnire într-o investigație FBI. Zile întregi de mesaje preventive, întrebări peste întrebări, analizat fiecare cuvânt cu lupa, căutând red flag-uri de parcă eram la un interogatoriu. Aveam un sistem întreg pentru orice ieșire: totul trebuia să fie predictibil, controlat, sigur.

Până într-o zi, când ceva în mine s-a resetat complet. "Gata cu prostiile astea", mi-am zis. "Hai să fii spontană pentru o dată în viață. Ce se poate întâmpla?" 

👫 Spontaneitatea lovește

Fix în perioada aia a apărut o invitație de ieșit în București. Am acceptat imediat, exact în spiritul noii mele filosofii. Nu schimbasem mai mult de cinci fraze cu el și alea strict despre loc și oră. Totuși, partea din mine care planifică tot și-a făcut planuri pentru după întâlnire. Că na,în caz de ceva să pot pleca la timp. Mi-a propus o ceainărie la Piața Romană, iar mintea mea a proiectat instant: "Dacă merge la ceainărie, sigur e genul care citește!"

La ora cinci, punct, ajung la ceainărie, aranjată și într-o rochie roz. Domnul? Întârzie 15-20 de minute, fără niciun mesaj în prealabil. Mare, mare, MARE red flag pentru mine! "Hai, poate își cere scuze," mi-am zis. Dar omul apare lejereanu', pus pe glume, și îmi explică relaxat că stă la cinci minute distanță și de-aia a ales locul. Deja simțeam furie care îmi urcă pe gât. Eu, cea de acum, i-aș fi zis ceva pe loc, dar atunci am tăcut. Eram prinsă în experimentul spontaneității. Și a avut noroc că m-a prins fix în perioada în care încă mai eram un pic people pleaser și toleram prea multe. Odată intrați, mi-a complimentat rochia, a zis că-i place mult rozul și m-a întrebat dacă mă îmbrac mereu așa. Am răspuns negativ. Meh.

A venit momentul să comandăm. Eu: un ceai. El: o supă cremă de praz și un ceai. "Ciudată combinație", am gândit eu, în timp ce-l examinam mai atent. Hanoracul gri, nespălat probabil de zile bune, și mirosul… deosebit... Semăna izbitor cu Justin Bieber, varianta hipster de Vama Veche, proaspăt ieșit din cort. Nu-mi place Justin Bieber, mai ales de când Taylor Swift a zis că e un șarpe. De ce am reținut asta? Nu știu. Revenind, atunci a început conversația. Prima întrebare, directă: unde locuiesc?

- "Anglia," zic eu.

El a zis că în București. L-am întrebat și eu dacă are frați sau surori, credeam că avea câțiva. M-a întrebat și pe mine:

- "O soră, din câte știu."

Din câte știu??? De ce am zis asta??? De parcă exista posibilitatea să fi uitat că mai am o soră

🍵 Ceai, supă de praz și revelații științifice

După niște schimburi de banalități, în timp ce el își sorbea supa de praz care i se scurgea, fără grabă și fără rușine, pe hanorac și pantaloni, formând un mic răuleț verde, m-a întrebat cu ce mă ocup.

Deja eram un pic sceptică de la punctualitate dar mi-am zis să încerc să văd partea bună a lucrurilor.

-"Studiez Cosmologie si Fizica Particulelor și acum scriu la lucrarea de licență."

Văd cum i se luminează ochii ca unui copil care tocmai a descoperit că există dulciuri în lume.

-"Foarte interesant!! Și pe ce temă?"

Mă gândesc: "Vezi, Amina? De ce judeci? Omul chiar încearcă, e curios, cine te mai întreabă pe tine de domeniul tău? Ignoră prazul. Ignoră prazul. Ignoră prazul."

Așa că-i explic:

-"Mă uit la de ce fizica cuantică nu poate fi unificată cu relativitatea generală și de ce nu există încă o teorie care să descrie universul la scară mică și universul la scară mare. Analizez niște infinituri care apar atunci când încercăm să le conectăm."

I se luminează ochii și mai tare, simțeam cum absorbe din priviri tot ce zic. Și mă gândesc: "Meamă, ultima dată când am vorbit despre ce fac, am văzut doar priviri goale și zâmbete politicoase."

Apoi el tace și se gândește, se uită așa într-o parte... ca și când ar primi o revelaţie divină. Apoi spune voios:

-"ȘTIU! Eu am descoperit DE CE!" mă întrerupe entuziasmat.

Încă în negare mă gândesc: "Meamă, poate e fizician și eu l-am subestimat."

-"Ai studiat și tu fizica?"

"Nu, dar am văzut un documentar și am reușit să-mi dau seama cum să le unific. Doar că ar fi bine să discutăm subiectul ăsta mai încet, că suntem auziți. Ăștia ne omoară dacă publicăm teoria."

Mă gândesc atunci: "Băiatul ăsta are o patologie ceva! Cine pana mea m-a pus pe mine să fiu spontană?" Dar mă gândesc că tocmai citisem o carte despre cum fiecare om are o parte bună și încerc să aplic filosofia asta. Zic, deja îngrijorată:

"Care 'ăștia'?"

"Ăștia care ne conduc, îți dai seama ce bombe fac dacă se află?"

Supa de praz tot curgea și era așa un miros de praz amestecat cu miros de pufuleți Loto și un iz de Chanel, aparent aplicat strategic să mascheze lipsa dușului din ultima săptămână. Combinația olfactivă originală. Mă gândesc: "Compasiune, Amina, ai compasiune, nu judecăm, observăm. Poate are o explicație pentru... asta."

🔬 Revelații științifice și conexiuni speciale

Și după fac marea greșeală și-i zic:

- "Mda, foarte interesant. Eu citesc acum cartea lui Hawking despre găuri negre."

El m-a privit lung și libidinos, atingându-mă cu picioarele pe sub masă.

-  "Sunt FOARTE pasionat de găuri negre..." 

Mă gândeam: "Oare să plec sau să stau? Cine dracu m-a pus să fiu spontană?" Dar, fiind încă people pleaser, am rămas. Apoi el, romantic ca o reclamă la detergent:

-  "Simt așa că ești diferită, specială, ne conectăm altfel."

Era așa un contrast între ce gândeam și ce simțea omul ăsta, că aveam impresia că suntem în două întâlniri diferite, desfășurate în același timp și loc. Relativitate, boss. Schimb subiectul și întreb:

"- Și ce faci după?"

La care el, cu un zâmbet senin: 

"- Am altă întâlnire, cu o fată."

În mod normal, m-aș fi simțit lezată în ego. Acum m-am bucurat pentru mine, recunosc. Apoi mă gândeam: "Wow, oare băiatul ăsta a citit o listă despre ce să nu faci la o întâlnire și a luat-o ca pe un ghid? Saraca fată.. " . Pe fundal se auzea Bob Dylan, probabil și el perplex de evoluția evenimentelor...

🐔 Saga KFC și filosofia cozii

Tocmai când mă întrebam dacă se poate mai ciudat... s-a putut. Și mai continuă să povestească, cu un entuziasm de neoprit si ochii mari: 

"- De la o vreme am un obicei nou! VREI SĂ ȚI-L ZIC?"

Mă gândesc: "Am găsit o parte bună! Entuziasmul!" Nu apuc să răspund, că zice:

"– Când ies în oraș sau merg cu autobuzul, mă bag în seamă cu fete frumoase și sunt sociabil. Am avut conversații foarte profunde așa. E important să vedem binele în oameni. "

Eram uimită că a reușit să articuleze fix ce încercam eu să fac cu el, să văd binele în om și nu prea-mi ieșea. Dar m-am gândit: uite, el vede binele în oameni. Asta e binele din el.

Apoi zic, cu o ironie pe care speram că n-a prins-o:

"– Nu m-aș fi gândit că asta-i definiția de "sociabil", dar… foartee interesant."

Dar omul oricum nu s-a prins. Ba din contră, a prins curaj. Mi-as fi dorit să fiu ca el uneori. Zice cu un entuziasm care m-a luat prin surprindere: 

"- Stai să-ți povestesc ce s-a întâmplat. Eram la KFC și eram la coadă."

Și apoi, timp de 40 de minute, nu glumesc, 40 de minute, chiar m-am uitat la ceas obsesiv! Mi-a povestit cum era la KFC, la coadă. O saga epică în care el era eroul principal, cineva în față avea copil, el s-a băgat în față cumva subtil (pentru că așa fac eroii), cineva din spate s-a luat de el, el și-a apărat punctul de vedere cu argumente de o complexitate filozofică uimitoare. Povestea nu avea început, mijloc sau sfârșit. Era doar... un flux de cuvinte și auto justificări care nu se mai terminau.

Undeva pe la minutul 15 creierul meu a intrat pe modul "avion" și am început să mă gândesc la liste de cumpărături, la culoarea de ojă, orice, doar să nu mai aud povestea. La final, am reușit să articulez, semi-robotic:

"- Deci, ai reușit să-ți iei meniul mai rapid?"

La care el, cu o tristețe shakespeariană:

"- Nu, că m-au trimis înapoi la coadă..."

Și acolo s-a rupt lanțul de iubire...

🎬 Negocieri și planuri anulate

Încă încercam, dintr-o compasiune ciudată, să mă conving că poate, poate, în afară de entuziasm, mai e ceva acolo. O sclipire. Un sâmbure de sens.

Și, ca să-mi dea ocazia să-l mai testez, mă întreabă cu un ton casual:

"- Tu ce faci după?"

 "- Mă duc la film cu sora mea. Avem film la șapte, la Elvira Popescu."

La care el, super serios, ca la o negociere importantă: 

"- Păi și nu vrei să mergi cu mine și să-i spui surorii tale să nu vină? Ai și două bilete..."

Îl privesc. Încerc să înțeleg dacă glumește. Nu glumea. Așa că zic amuzată: 

"- Păi tu nu aveai altă întâlnire?"

El, fără ezitare, continuă negocierea:

"- Dacă anulezi tu, anulez și eu. Pentru tine aș face asta."

Cred că se aștepta să mă simt flatată și importantă. Răspund pe pilot automat: 

"- Nu anulez, am deja planuri cu ea."

El, tot mai implicat în această licitație emoțională: 

"- Și ce? E sora ta, ar trebui să înțeleagă."

Îi răspund iritat-ironic 

"- Nu, că se supără. Apreciez că ești perseverent."

M-am uitat la ceas. Trecuse aproximativ o oră și un pic, dar simțeam că trecuseră patru. Și mă gândeam: "Meamă, timpul chiar se dilată!" Dar tot speram să găsesc ceva bun în omul ăsta. La care el își înmuia pâinea în supă și se uita la mine cu ochi de lăcustă fericită:

"- Tu ce părere ai despre mine? Fii sinceră. Eu apreciez sinceritatea foarte mult."

Zic, alegând cuvintele cu grijă: 

"- Nu am mai cunoscut pe nimeni ca tine."

La care el, flatat maxim, zice: 

"- Mulțumesc! Nici eu. Simt că vorbim o limbă a noastră."

💳 Plata și evadarea

După ce am mai ascultat povești despre oamenii întâlniți în autobuz (un capitol separat din saga socializării), i-am zis că trebuie să plec.

La care el, brusc foarte interesat de aspectele logistico-financiare ale interacțiunii noastre:

"Tu cum plătești? Cash sau card???"

"Card."

"Bun." 

S-a asigurat politicos că nu-mi ia ceaiul. Aș fi plătit pentru toată ceainăria să mă teleporteze la o masă cu altcineva.

După am ieșit din ceainărie și era iarnă, mi-am pus căciula. El mă vede și izbucnește într-un râs brusc, ca și cum tocmai livrasem cea mai bună glumă:

-"Hahahaha ce fața ai!" Am avut un deja vu din școala generală.

-"Mersi, dar ce te amuză?"

-"Hahahaha ce fața ai cu căciula!!" 

Văzând că nu se oprește, i-am tăiat-o scurt:

-"Eu trebuie să plec. Mă așteaptă soră-mea." 

El nu s-a lăsat: 

-"Sigur nu vrei să mergem noi doi? A fost o seară specială.."

- "Nu, e ok."

- "Vrei să te conduc?"

- "E ok. Mă descurc."

I-am făcut cu mâna rapid și am plecat. Sau aproape am fugit, uitându-mă din când în când în spate să văd dacă mă urmărește cu teoriile lui de unificare. După vibe-ul întâlnirii, m-am așteptat să continue ziua tot așa.

🎥 Filmul

Ajungem la cinema. Plin. Copii de clasa a V-a. Râdeau la orice glumă. Și nu din alea bune. M-am gândit: fix asta îmi lipsea după întâlnirea asta de vis. Dar uite că, în ciuda aventurii mele de la ceainărie, seara a avut o întorsătură complet neașteptată: filmul la care am mers cu sora mea m-a impresionat profund și a devenit, pe loc, unul dintre preferatele mele. 

Era povestea unui copil care, pentru a supraviețui durerii de acasă și să-și scoată mama din depresie, își dezvoltase un mecanism de apărare genial: umorul. Mai ales umorul de situație, prin care reușea să vadă hilarul chiar și în momentele cele mai grele, chiar și în mătușile cu un caracter colorat și în membrii familiei care se luau mult prea în serios. Poate pentru că m-am regăsit în povestea lui. Am râs și am plâns în același timp. Mi s-a părut un film atât de nuanțat și de frumos. Și exact așa, copilul ăla a ajuns, în cele din urmă, unul dintre cei mai faimoși comedianți din Germania. Trailer aici: 

🌟 Concluzia

Dar, ironic, cea mai ciudată întâlnire din viața mea m-a dus la unul dintre filmele mele preferate. Poate pentru că, după ce asculți 40 de minute despre strategii de coadă la KFC, orice altceva pare genial prin comparație. Sau poate că, la fel ca băiatul din film, am învățat de mult cum să găsesc umorul chiar și în cele mai ciudate sau triste situații. Sau poate că Universul e pur și simplu indiferent, iar noi căutăm justificări pentru momente pierdute... sau, în cazul meu, pentru căciula pe care am pierdut-o în drum spre casă chiar în seara aia. Cine știe?