Scenariul nostru de Paște  

I. Intrarea in scenă🐇

Nu aș putea numi familia mea tradițională. Din foarte multe puncte de vedere, nu este. Nu știu exact de ce, dar lucruri normale pentru alții, nu erau la noi. Nu simt că am făcut parte din generația cu cheia la gât. Dar am avut câteva constante în care ne adunam cu toții într-un mod aproape normal: aniversările, Crăciunul și Paștele. Și toate sărbătorile se întâmplau la Miza acasă ( soția lui tataie și a doua bunică pentru mine).

Mi se părea drăguț că mai veneau și prietene de-ale ei; toate culte și ușor fandosite, ca luate din piese de teatru de la TNB. Favorita mea era doamna Popescu, care spunea la ciocolată "șocolat" și avea o frizură foarte à la Paris. Mi se părea tare că la 60-70 de ani cât avea, se apucase să învețe engleză. Miza avea numai prietene mișto. Uneori, mai mișto și mai pline de viață decât prietenele mele. Miza călătorea mult, mergea la teatru, citea, știa să trăiască și să poarte o conversație interesantă. Și se îmbrăca așa elegant și frumos. O admiram pentru asta. 

Ce mă liniștea era că treceau anii și fiecare Paște era mai mult sau mai puțin la fel. Miza chiar se străduia. Uneori aducea și ouă pictate cu frunzuliță pe ele. Și alteori erau și ouă false, mari și cu picturi frumoase, din alea de pus pe mobilă. Și îmi plac ouăle fierte cu vopsea toxică pe ele. Parcă au alt gust când sunt albastre. Dar farmecul era că părea că fiecare avea replicile lui, într-un scenariu de familie care se repeta. Din nou și din nou.

De Paște în fiecare an mergeam pe Strada Doctor Mihail Petrini, pe ruta 2. Eu, când mergeam singură la Miza, știam doar ruta 1. Ruta 2 era pentru sărbători, mergeam după familie. Nici până acum nu o știu. Am orientarea unei muște bete. Dacă nu era Google Maps, eu nu supraviețuiam.  

Odată ajunși cu toții, sunam la interfon #05. Miza răspundea în același mod:

– Da, daa?!

Și ne aștepta la ușă zâmbind larg și cochetă. Uneori primeam și complimente:

– Dragă, dar ce te-ai mai gătit!

 Prima oprire era la masă.

II. Icre la aperitiv 🐟

Masa începea cu aperitive. Salată de andive, nu foarte tradițională dar cool. În rest, clasice: mezeluri, ouă, pâine și salată verde. Toată lumea venea flămândă. De obicei ne vedeam pe la prânz.
Și icrele doamnei Popescu. Și 1, 2, 3, start!

Mama pregătea Triferment. La noi în familie există viziuni pe termen lung. Punea Triferment lângă paharul de vin pentru fiecare din noi și spunea:

— Eu o să mănânc doar salată. Nu mă umflu ca voi cu pâine albă și mezeluri mizerabile cu E-uri toxice.

Venise un moment în care s-a dat update la pâine grâu întreg. Cam trist pentru mine, dar încerc să uit de momentul ăsta și păstrez amintirea cu pâinea albă.

In continuare mătușile gemene, Oana și Diana, erau fane aperitiv. Mătușa Oana îi spunea autoritar surorii ei:

— Diana, lasă pâinea! După iarăși ți-e rău. 

Și un picior pe sub masă. Diuțu răspundea surmenată :

— Hai, lasă-mă! Că e o dată pe an! 

Dar vedeta aperitivelor erau icrele doamnei Popescu. Și chiar erau bune, cele mai bune pe care le-am mâncat în viața mea. Mătușile erau mereu dulci și o întrebau pe doamna Popescu, în fiecare an:

— Doamna Popescu, spuneți-ne și nouă, CARE E SECRETUL?

Iar ea răspundea, în fiecare an, ca pentru prima dată, cu un zâmbet larg și fața strălucind de mândrie:

— S-ar putea să vă mire, dar este pesmet. Mama mereu punea pesmet! 

La care toți ne miram, ca și cum n-am mai fi auzit asta niciodată:

— Nu se poate! 

Pe cine invitam de Paște, îl instruiam să pună întrebarea doamnei Popescu. Era parte din conduita esențială. 

 A, și ouăle. Eu, cel puțin, voiam să rămână oul meu intact, spuneam doar "Adevărat a înviat!" și lăsam o suprafață mare să fie ciocnită. 

După ce ne indopam cu mezeluri pline de E-uri, inevitabil apărea și vinul de la domnul Pătrașcu, care dădea startul altui episod anual: discuțiile. 

III. De la Domnul Pătrașcu la Dubai ☀

Nu știu nici acum cine e domnul Pătrașcu, dar la un moment dat am aflat că "s-a prăpădit". Așa că n-a mai fost vin de la el. Dar până să moară, toată lumea o întreba pe Miza:

— De la domnul Pătrașcu?

Și ea răspundea:

— Dragă, da. Am avut noroc și anul ăsta. 

— Extraordinar, Miza! Extraordinar! Spunea toată lumea pe rand.

Băieții deja simțeau vibe-ul domnului Pătrașcu, pahar după pahar, deveneau tot mai expresivi. Cumva vorbeau în paralel, dar se înțelegeau bine. Unchiul Alexandru prinsese avânt, povestind despre un incompetent de la el de la muncă ( probabil altul decât data trecută ).  Apoi a virat, cum o face el, spre niște securiști împuțiți care, zicea el, ne iau țara. 

Tot așa, în fiecare an, unchiul Alexandru ne întreba ce mai învățăm la școală, doar ca să răspundă tot el că probabil nimic. Apoi ne testa cu poezii. Pentru că, vezi tu, el, pe vremea lui, știa poezii pe dinafară, nu ca noua generație. Știa și poeziile lui Eminescu. Și, pe lângă asta, ne mai întreba: 

— Știți epigrama cu Vinul a lui Păstorel Teodoreanu? Si apoi tot el o recita:

La un moment dat chiar am vrut s-o învăț, ca să-l impresionez.

În paralel, unchiul Cristi povestea cum a fost în Dubai cu tata, prin anii 2000. Era așa cald că i s-a topit papucul. A ridicat talpa și se vedea plasticul înmuiat, lipit de asfalt. Mergea ciudat, ca și cum se dezlipea de stradă la fiecare pas, râdea el, gesticulând larg, cu un pahar de spriț în mână (80% vin d-nul Pătrașcu + 20% apă minerală de sub masă). Tata râdea cu poftă, de parcă auzea povestea pentru prima oară. 

Uneori mă uitam la ei și mă întrebam cine ar fi fost, cu adevărat, dacă și-ar fi atins visele și ar fi primit sprijinul de care aveau nevoie. Mă întrebam cine sunt dincolo de glume, de râsete, de obișnuință, ce regrete poartă, ce dorințe nespuse mai au, dacă trăiesc viața pe care și-o doresc sau doar o suportă. Oare cât de mult au devenit părinții lor, fără să-și dea seama. Și mi se părea că, deși eram toți diferiți, în esență, fiecare dintre noi voia același lucru: să se conecteze, într-un fel sau altul. 

După câteva amintiri fierbinți de Dubai și epigrame recitate venea momentul să trecem la felul doi. 

IV.  Felul doi si glezne cu retenție 🧂

Mai urma câte o glumă subtilă despre bătrâni care nu mai mor odată. La care Miza, având 80 de ani, schimba elegant subiectul: 

— Vreți felul doi?

Cam aici era punctul culminant.

Mătușa Oana aducea friptura, iar mătușa Diana sarmalele. Sarmale mici, de un deget, așa cum trebuie! Iar friptura perfectă. A fost greu când eram vegană. Eu cred că, dacă mătușile și-ar face un restaurant, Oana & Diana ar face lanțuri virale. Mereu mă enervam că am doar un singur stomac. L-aș fi extins de Paște doar. 

Iar la fripturi erau două feluri pentru că unii din noi nu mâncam porc. Unchiul Alexandru făcea gluma clasică:

— Cea mai bună legumă e porcul! 

Pe mine mă amuza gluma și încă mă amuză. E așa, glumă de tătic. Dar nu și pe tata. Tata, arab fiind, se uita în altă parte un pic iritat poate?

Începea epoca mamei, care, spre deosebire de ceilalți, a practicat cu rigurozitate amânarea gratificării. Mama, care mâncase doar salată până atunci, declara că abia acum începe adevărata masă. Dar completa imediat: drobul e potroacă, și ne avertiza că "ni se umflă gleznele". Uneori chiar ne verifica  pe mine și pe Anisia. Ridica tivul pantalonului, analiza cu atenție, și spunea diagnostic: 

— Dacă se vede alb, e clar retenție de apă cu sare!

Mătușa Oana completa cu voce caldă, dar fermă:

— Lasă fetele, Andreea! Și mie îmi place sarea!

După ce ne săturam de sarmale, urma un alt ritual de familie: împărțirea cadourilor de Paște.

V. Cadouri 🎁

Uneori primeam și cadouri de Paște între feluri de mâncare. M-a mirat să aflu că nu toată lumea primește. Ce sărbătoare e aia fără cadouri?! La noi, în familie, cred eu, cadourile sunt limbaj de iubire.

De multe ori primeam de la Miza seturi de Yves Rocher (avea abonament acolo), cărți, niște haine, tot felul de lucruri aduse din călătoriile ei. Când nu ne nimerea bine, le schimbam ca traficanții de droguri, în cealaltă cameră. Miza se făcea că nu știe. Cumva, eu și Anisia ieșeam mereu cel mai bine. Probabil pentru că eram "copiii". 

În pauza aia de digestie, mă retrăgeam uneori în camera lui tataie. Se auzea vag radioul, parcă mereu pe aceeași frecvență. Mă duceam acolo să mă întind și să diger în liniște.  Patul era înalt și mirosea a cerneală și cărți vechi. Din când în când, mai vânam câte un creion Rotring sau un stilou uitat prin sertare și o întrebam pe Miza: 

– Miza, pot să iau asta?

– Da, dragă, sigur că da, ia ce ai nevoie. Lui Nicolae (tataie) ii plăceau tare mult instrumentele de scris. Dar acum nu le mai foloseste nimeni. 

Părea că îi e tare dor de el. Mereu vorbea cu tristețe despre el. Miza nu era cea mai emoțională persoană, nici genul de bătrână care să se vaite. Cred că avea atașament evitant ceva. Dar când vorbea de el, i se schimba tonul. 

M-a lasat sa iau și un stilou Mont Blanc. A mers o vreme. 

După sesiunea de rechizite, reveneam la masă pentru continuare. 

VI. Aurele si trosnit spatele 🧘‍♂️ 

La masă, eu și Anisia stăteam mereu în capătul mesei, pe două scaune înghesuite, deși crescusem. Prin adolescență, mă cam enerva asta. Cred că amândouă vedeam și încă vedem diferit scenariul ăsta de familie. 

Mai făceam și poze cu aparatul vechi al Mizei. Mama striga:

— Pozează de sus! De sus, să ieșim mai bine! Nu-ți bate joc! Nu vezi ca sunt buhăită??

Eu si Anisia spuneam:

— Termină, că ne faci de râs! Lasă așa!

Uneori mai ieșeam pe balcon – "să digerăm la aer". Anisia îmi făcea niște poze poetice. Mătușile abia așteptau desertul. Mama spunea că nu e bine pentru ficat.

Cam după 25 de ani, am început și eu să simt ficatul ăla despre care vorbea mama.

Apoi ne așezam fiecare pe câte un fotoliu, canapea, dezlegam șlițul să se relaxeze andivele în stomac. Și de aici începeau discuțiile interesante. Ne întrebau dacă avem iubiți și primeam sfaturi de viață, să avem grijă pe cine alegem. Miza a zis odată: 

— Dacă vezi bărbatul nervos, te muți în altă cameră și îl lași să se calmeze. Eu n-am reușit niciodată să urmez sfatul ăsta. 

Uneori se discuta ce aură spirituală are fiecare: unii roșu mai involuați, alții albastru mai evoluați. O teorie era ca bărbații, în general, au aure mai joase și vieți mai scurte că nu pot duce prea mult greu. Ce-i drept, bărbații nu au PMS. 

În paralel, în camera de alături, începea deja cel mai așteptat moment: tradiționala sesiune de chiropractică instinctivă. Un membru al familiei îi întindea pe băieți pe covor și, cu un aer de specialist, apăsa pe oase până când trosneau ca popcornul în tigaie.

– Nu te-am apăsat! LASĂ MOALE! NU ÎNCORDA!! 

Unchiul Cristi protesta:

— Dar nu încordez, mă! Așa sunt eu, cu fibră pe spate!

La care "expertul" în trosnit:

— Bă, Cristi, NU-I ADEVĂRAT! Nu ai nicio fibră, SCOATE AERUL, ești doar UMFLAT DE AER. Lasă, mă!

La care Cristi, încercând să fie FERM:

– Gata, mă! 

Expertul, pe un ton deja autoritar:

– Nu gata, că nici n-am început. Lasă aerul să iasă!! Nu-i adevărat!

Cristi:

— Tu nu-nțelegi că n-am pic de aer în mine???????????! — zice Cristi, deși deja părea că îi iese papucul din Dubai prin urechi.

Și uite-așa, spatele devenea brusc sănătos tun. Unchiul Alexandru se conforma rapid, a învățat repede că nu e o alegere. 

VII. Tortul si plecarea 🎂

Pe la ora 4, mătușile aveau deja chef de ducă. Diuțu își pierdea răbdarea și anunța categoric că vrea acasă, uneori punctând asta cu o bătaie scurtă din picior. Oana îi șoptea imediat:

– Mai încet, că aude Miza!

Și începeau discret să strângă masa, dar Miza, care probabil avea un radar special pentru astfel de momente, apărea brusc, schimbând subiectul și intrând în scenă cu tortul, așezat strategic pe o tavă argintie. Era momentul ei. Tortul marca finalul ospățului și pregătea, elegant, terenul pentru plecare.

Specialitatea ei: tortul cu nuci și ciocolată. Și, cel mai probabil, multăăă margarină. 

- Super, super ! Spunea mătușa Oana. 

După ce ne-am umplut stomacul cu semnalul final, am luat și Triferment. Sătui și cu spatele drept, plecam cu toții spre metrou la Eroilor, unde ocupam voioși aproape un sfert de vagon. Ne așezam cam în același mod în fiecare an: Alexandru, Diana, Oana, Cristi și paralel, mama, eu, Anisia, tata dacă era. 

VIII. Paștele fara Miza si Inteligența artificiala 🎶

Nu am multe regrete. În general, am făcut ce-am vrut și încă fac. Dar Paștele acela când Miza încă trăia și n-am fost acolo pentru că n-am prioritizat, rămâne unul dintre puținele.

Când Miza n-a mai fost, am compus o melodie cu SUNO AI. Pe atunci, AI-ul abia apăruse și nu e cine știe ce calitate la melodie, dar nu contează. Apasă aici pentru MELODIE 

Anul ăsta ne vedem cu toții într-o formulă nouă. De când nu mai e Miza, Paștele n-are nici icre, nici pesmet și nici același suflet, dar am dat comanda de tort de ciocolată cu nuci.