Visuri de adolescentă

Când aveam 3-4 ani, am aruncat pantofii și ceasul lui tata pe geam, de la etajul patru. Nu știu exact de ce. Cred că pe atunci am decis că voiam să fac cercetare în fizică. Mai târziu, îmi imaginam un birou mare și vechi, liniște deplină și o idee complet nouă venită din neant, care să schimbe vieți.

În realitate, cercetarea nu seamănă deloc cu ce-mi imaginam. Cercetarea e plină de rutină, erori mici și mari, grafice peste grafice, tabele nesfârșite și interpretări despre ce ar putea însemna toate astea. Poate doar biroul a rămas exact așa cum îl visam.

Ocoluri academice

Prima facultate nu mi-a plăcut, m-am reprofilat, m-am apucat de alta, iar la Master aveam o dilemă: să mai fac un doctorat sau nu? Mă cam săturasem de examene. Presiunea era mare, atât interioară, cât și exterioară. Mi se spunea că nu am o viață "normală", că e greu să muncești și că eu trăiesc ca o studentă veșnică. Așa că am aplicat la mai multe joburi și mai puțin la doctorate. În realitate, e mai greu să fii student decât să muncești.

La muncă, ziua se termină la 5. Ca un clopoțel imaginar. În viața de student cu anxietate de performanță, nu există clopoțel. Nici weekend.

Ecuații care prezic divorțul

Masterul meu a fost în Fizică Teoretică si am avut module de genul: Relativitate Generală, Teoria Stringurilor, Fizică Cuantică Avansată, lucruri abstracte, rupte de lumea de zi cu zi . Dar într-o zi am dat peste un modul numit Matematici pentru Biologie. Am descoperit ecuații care pot prezice divorțul.

Ceva între abstract și realitate m-a fascinat instant. Curând am citit Viața la limită de Jim Al-Khalili și Johnjoe McFadden și am aflat că există ceva numit biologie cuantică. Am explicat într-un articol anterior ce este.

L-am căutat, l-am ascultat mult pe Jim. Îmi plăcea cum vorbea despre știință și știa să prezinte subiecte complexe într-un mod simplu. Am găsit un interviu cu el, în care explica ce caută la un student: "growth mindset". Un growth mindset (mentalitate de creștere) este convingerea că abilitățile, inteligența și talentele nu sunt fixe, ci pot fi dezvoltate prin efort, perseverență și învățare continuă. Am decis atunci că vreau doctorat in biologie cuantică cu Jim Al-Khalili. Fără compromisuri. Ori asta, ori nimic. 

Aplicări și interviuri

Cineva care era la doctorat m-a sfătuit să aplic la cât mai multe și în toată lumea, că el aplicase la vreo 50 ca să intre. Eu am aplicat la 4-5, dintre care 4 despre biologie cuantică și al cincilea despre gravitație cuantică. Nu prea voiam, dar am zis să aplic și eu la câteva. Am aplicat și la unul pe conflictul dintre gravitație și fizica cuantică la King's College, unde eram la master. 

M-au invitat la interviu, mi-au zis că e ceva relaxat. Nu prea voiam să intru acolo, dar mă gândeam că aș vrea să primesc oferta pentru ego, așa că m-am dus la interviu. Interviul a fost relaxat și acum exact așa cum au zis. M-am trezit cu 12 profesori care puneau întrebări tehnice unul după altul. Majoritatea erau prietenoși, dar unul se uita urât, iar anxiosul meu interior a ales să se focuseze pe acela și, în timp ce primeam întrebări, mă întrebam la ce se gândește el. Am fost respinsă și m-am simțit eliberată.

Prima șansă

La vreo două săptămâni după interviul de la King's College, primesc invitație de interviu de la Jim Al-Khalili. Am văzut mailul și am simțit că o să mor. Eram fericită, pentru că era omul pe care îl admiram, dar în același timp mă gândeam că dacă mă fac de râs la interviul ăsta, mă fac de râs în fața unui om pe care îl admir. Si multi alți dacă, dacă, dacă, dacă. Simțeam presiunea cum crește.

În ziua interviului, m-am logat pe Zoom și am văzut că era el împreună cu încă un profesor(Marco). Erau zâmbitori și păreau relaxați. Eu eram la polul opus, simțeam că mă sufoc și nu puteam să respir cum trebuie.

Jim: Hei, ne pare bine să te cunoaștem!

Eu: Da, și eu.

Mintea mea imediat: "Ce răspuns monosilabic ai dat. Zi ceva inteligent, zi ceva să repari momentul!" Dar nu-mi venea nimic, eram complet blocată. Atunci m-am gândit că poate cel mai bine ar fi să fiu sinceră, așa că am spus direct:

Eu: Sunt foarte stresată.

Ei au râs amândoi înțelegători, iar Jim mi-a zis relaxat:

Jim: Nu ai de ce. Suntem foarte prietenoși. Uită că e un interviu!

În mintea mea deja începuse sarcasmul să ruleze: "Aha, cum de nu m-am gândit singură că e doar un interviu?!"

Jim: Și de ce ești interesată de acest doctorat?

Eu, panicată, nu aveam pregătit decât un singur răspuns:

Eu: De biologie cuantică.

La care ei s-au uitat un pic surprinși unul la altul, și Jim a continuat:

Jim: Ah, dar doctoratul acesta e mai mult despre termodinamică și linia aceea subțire dintre fizica clasică și cuantică.

Mintea mea era în modul supraviețuire, dar în loc să mă mulez pe situație și să fiu diplomată, am insistat cu naivitate:

Eu: Dar ceva de biologie cuantică aveți?

Jim a zâmbit subtil, ușor amuzat:

Jim: Nu. Dar cât de tare te interesează subiectul nostru?

Eu anxioasă, continui pe aceeași linie:

Eu: E un subiect interesant. Se leagă cumva de biologie cuantică?

Jim deja reținea un râs politicos:

Jim: Nu prea.

Atunci și-au dat probabil seama că nu știu cum să merg mai departe. Ca atunci când știi din primele 5 minute ale unei întâlniri că nu o să mai vezi omul ăla niciodată, dar tot continui din complezență. Așa că au încercat să mă ajute, schimbând subiectul:

Jim: Spune-ne atunci ceva despre tine!

Aici am intrat în blocaj total. Creierul meu începuse să ruleze în buclă: "Ce pot să le zic despre mine ce nu știu deja din CV? Oare s-au obosit măcar să citească CV-ul meu? Sigur că nu, mereu candidații fac tot și ei doar stau relaxați. Mamă, câtă tăcere e. Cred că au trecut deja câteva secunde bune. Ar trebui să spun ceva, orice, acum imediat."

Pentru că trecuse deja prea mult timp în tăcere, am dat cel mai generic și neinspirat răspuns posibil:

Eu: Îmi place știința foarte mult.

După ce am zis asta, am realizat instant cât de stupid suna. A fost clar pentru mine că am stricat tot interviul. Restul discuției am fost scurtă, monosilabică, anxioasă și am terminat-o cu un sentiment intens de ratare.

La aproximativ o lună după, am primit un răspuns corporatist și politicos că nu sunt persoana potrivită pentru rol. BLEAH! Nu că nu mă așteptam, dar tot m-a supărat.

Cum m-a convins șefa să iubesc iar doctoratul

Așa că apoi am lucrat vreun an cu o șefă care m-a făcut să apreciez viața de student, viața fără job, orice fel de viață în afara jobului cu ea. 

Uneori, când sunt tristă, mă gândesc că cineva acolo încă lucrează pentru ea și devin recunoscătoare pentru ce am.

Munca în sine nu era grea, dar să lucrez pentru ea era tortură psihologică. Brusc, viața de student părea minunată. 

Sacoul portocaliu și a doua mea șansă

La 8 luni distanță, primesc brusc un mail cu invitație la interviu pentru doctorat în biologie cuantică. Nu mai aplicasem nicăieri, mă resemnasem. Dar mi-am pus sacoul portocaliu de la mama.

Mi-au cerut o prezentare despre mine și de ce vreau doctoratul lor. Super, măcar acum știam clar ce vor să audă. Dar mă tot gândeam: "Mamă, sigur o să-și amintească Jim Al-Khalili că eu sunt aia monosilabică pe care a respins-o..."

Am amânat interviul cu o săptămână și am petrecut-o stresată și dramatică, pregătindu-mă non-stop. Înainte de al doilea interviu, ascultam obsesiv Pump up the Jam, ca să uit de griji și să-mi intru în vibe:

În ziua interviului, am intrat pe Zoom și am început direct, fără introduceri inutile: 

– Eu: Am trei mari frici în viața asta: viespi, moarte și interviuri. Dar când mă gândesc la moarte, mă ajută să-mi depășesc frica de interviuri.

Marco era puțin mirat. Jim, amuzat, mi-a răspuns:

– Jim: Foarte bine că te gândești la moarte.

Am continuat încrezătoare:

– Eu: Deci, am făcut și o prezentare! Am făcut două facultăți și-un master, părinților mei le e frică să nu mor studentă. Partea bună e că am studiat fizica cuantică de două ori și, apropo, știați că lui Dirac îi plăcea Mickey Mouse?

Marco părea fascinat:

– Marco: A, da? Nu știam! Jim, tu știai?

Jim zâmbea deja:

– Jim: Da, parcă știam. 

Doar e comunicator de știință. Am simțit că merge bine, așa că am continuat relaxată:

– Eu: Și am avut și modulul acela de matematici pentru biologie, unde am înțeles că îmi plac intersecțiile între științe diferite. Mi-am dat seama că sunt generalistă, îmi place să conectez lucruri diverse și că nu vreau să aleg una SAU alta, ci una ȘI alta. (Ok, fraza asta am furat-o de la un tip care dădea sfaturi pentru întâlniri, dar mi s-a părut relevantă.)

Jim dădea aprobator din cap, înțelegând perfect ce voiam să zic. Am continuat:

– Eu: Îmi plac orașele medii lângă orașe mari, cum e Guildford, pentru că sunt ambivertă.

Atunci unul dintre ei i-a explicat celuilalt ce înseamnă ambivertă, iar Marco a devenit confuz și curios:

– Marco: Dar voi doi vă cunoașteți deja?

Eu și Jim răspundem simultan, complet diferit:

– Eu: Da. Jim: Nu.

Tăcere scurtă și penibilă, în care eu m-am gândit la efectul reflectorului( cum credem mereu că alții sunt mai atenți la noi decât sunt în realitate). Jim părea sincer rușinat și a adăugat repede:

– Jim: Scuze, mereu pățesc asta.

În capul meu, mă gândeam: "Pai, normal, ești celebru. Clar nu m-a ținut minte pe mine. Oare se vede că am cearcăne, totuși? M-am dat cu anticearcăn..."

Marco mă scoate din gânduri cu o întrebare tehnică simplă, la care știam răspunsul, dar pur și simplu nu-mi venea pe loc. Așa că am schimbat subiectul rapid și a funcționat. Au urmat întrebări practice: vize, birou, cum prefer să fac calcule; pe hârtie sau programare. Normal ca ambele, nu aveam cum sa dau greș. Iar la final, Jim a pus întrebarea decisivă:

– Jim: Dacă ți-am oferi un loc, cum știm că nu te răzgândești?

În ziua interviului, am ascultat sfatul terapeutei mele să fiu autentică și adecvată, deși mă tenta să joc teatru și să zic că am alte oferte.

– Eu: Nu mă răzgândesc. Doar asta vreau. Altceva nu.

Noroc că am ales autenticitatea. Și sacoul portocaliu. La o lună după, primeam oferta. Nu cred că am fost vreodată mai speriată și mai fericită în același timp. Cred ca e important sa fii competent dar și omul potrivit la momentul potrivit.

SURSE: 

Gottman, J., Swanson, C., & Swanson, K. (2002). A General Systems Theory of Marriage: Nonlinear Difference Equation Modeling of Marital Interaction. Personality and Social Psychology Review, 6(4), 326-340. https://doi.org/10.1207/S15327957PSPR0604_07 (Original work published 2002)