Cum arată un doctorat

Iluzia unui cercetător care stă singur și scrie formule visător m-a păcălit și pe mine. Poate că asta era realitatea trecută, cel puțin așa apărea în filmele cu Einstein. Realitatea prezentă e mult mai administrativă, fragmentată și pragmatică. Cel puțin în UK.

Labirintul liber

Prima fază începe când ieși din școala așa cum o știai, cu așteptarea că întâi înveți, după ești testat. Și te trezești dintr-odată că nu funcționează așa. E invers. Întâi faci și după înțelegi. Pentru că testul e continuu și materia nu se termină niciodată. Chiar niciodată. Ți se usucă coronița pe cap dacă aștepți să înțelegi de nota 10 ca în sistemul românesc. 

Doctoratul e ca un labirint finit prin care mergi. Din când în când recunoști ceva, un concept familiar, un rezultat care se potrivește cu ce știai și acele momente devin repere într-o mare de necunoscut. Dar sunt și perioade în care nu mai recunoști nimic și mergi înainte fără să știi dacă direcția e bună, cumva explicându-le îndrumătorilor de ce ești acolo și de ce continui. Ei îți spun uneori "pe acolo nu" sau "pe acolo da", din experiența lor. Dar nici ei nu cunosc zona complet. Așa că tot tu decizi când îi urmezi și când nu, pentru că dacă greșești, tot tu răspunzi. Se așteaptă să produci și se așteaptă să greșești.

Dar cu multă incertitudine vine și multă libertate. De fapt era invers, de-aia fug mulți oameni de libertatea personală. Și e minunat să-ți faci programul cum vrei, să lucrezi mai mult când ești bine și mai puțin când ai PMS. E multă flexibilitate pentru stilul personal de lucru și eu fiind o persoană cu multă disciplină proprie, mi-e ușor să lucrez mult și focusat fără să vină cineva să-mi zică ce să fac.

Și cumva, mergând în necunoscut suficient de mult, la un moment dat găsești câte ceva, o aproximație ceva. Înseamnă ceva? E posibil, nu ai de unde să știi. Dar e printre momentele alea când simți că merită. Ca și terapia, după un număr aleatoriu de ședințe te trezești că nu te mai porți ca și când ai avea 14 ani lângă maică-ta. Ai ajuns la 18. 

Formularele

Și dacă labirintul nu era suficient, apare și realitatea instituțională. 

De exemplu, la fiecare 6 luni completezi un formular cu task-uri viitoare pe care le inventezi cu AI pentru că nu ai de unde să știi în ce direcție o ia cercetarea. Îndrumătorii se fac și ei că este ok și aprobă, iar apoi scriu și ei un paragraf cu un rând pozitiv că merge bine și în rest critică progresul proiectului. Nimeni nu citește formularele astea. Dar Doamne ferește să nu le completezi.  

Pe lângă asta mai ai și workshop-uri: cum să fii un doctorand bun, cum să stai pe scaun fără să te doară spatele, cum să-ți gestionezi timpul (ironic, ținând cont că stau două ore acolo), cum să comunici cu îndrumătorul. Îmi amintesc că de plictiseală am pus o întrebare: cum să dau feedback dacă mă deranjează cineva. Tăcere generală. Din aia de oameni care vorbesc despre feedback și comunicare dar evită conflictul ca pe ciumă. 

Alt workshop era despre cum să stai pe scaun fără să te doară spatele. E real. Două ore unde te învață cum să stai la birou. L-am amânat atât de mult că am primit mail din ăla nu cu unul, ci cu două semne de exclamare roșii că scad scorul de Health & Safety al Facultății.

Conferințele

Ah și conferințele, socializare finanțată, conversații pe care nu le ai acasă, sentimentul de apartenență. Le iubesc și le urăsc în același timp. Orașe noi și oameni de știință cu personalități ciudate și banal de umane în același timp. Afli bârfe noi, cine a primit finanțare pe un subiect care era doar la modă. Sunt pline de mâncare, băutură, oameni inteligenți de la care afli lucruri noi și de prezentări majoritar plictisitoare în care te disociezi vinovat. 

Din când în când, mai există câte un prezentator care știe că cei din jur nu au de unde să știe tot ce știe el și explică și bazele și de unde vin unele lucruri pe care le arată. Atunci mă entuziasmez că înțeleg și eu ceva și devin inspirată. Dar alteori, citesc formule obscure și aruncă grafice frumos colorate fără sens și te așezi în spate să mănânci gogoașa plină de zahăr și să dai din cap amabil cu o iluzie a înțelegerii atunci când se uită fix în ochii tăi. 

Partea de socializare pentru un om prea conștient de sine e cea mai grea. Abordezi pe cineva cu o întrebare de small talk, el răspunde ușor șocat că l-ai abordat, ca și cum stătea singur lângă bufet să mediteze la viața lui și nu din același motiv ca tine. Îl întrebi ceva despre el, pentru o clipă se aprinde, povestește. Tu nu știi nimic despre domeniul lui și scoți un "a, wow, interesant". Te întrebi imediat dacă a sunat forțat. A sunat forțat. Se lasă o tăcere. Te întreabă și el înapoi schingiuit, îi povestești și vezi cum fața lui afișează o lipsă de interes evidentă. Cu cât vezi lipsa de interes, cu atât îți vine să grăbești povestea. Ochii lui scanează sala, picioarele i se întorc ușor spre ieșire. Tu nu știi dacă să pleci sau să mai stai, așa că deschizi subiectul cel mai horror: vremea. Amândoi știți că intelectuala conversație s-a terminat deja acum 2 minute. Interminabile. 

Firește că mai găsești și oameni lângă care curge conversația, care înțeleg ce faci din câteva fraze și de la care afli lucruri noi. Un soi de îndrăgostire intelectuală. 

Și unele întrebări! Cele mai multe sunt un șir de propoziții în care celălalt de fapt vrea să arate că știe lucruri și din care nu înțelegi care este întrebarea de fapt. Așa că vorbești pe un subiect paralel și îl întrebi la final dacă la asta s-a referit și el se face că a înțeles. De fapt, toți facem asta uneori. Pentru că nimeni nu vrea să pară că nu știe. Ceea ce ne duce la cel mai greu lucru din doctorat: impostorul. 

Sentimentul de impostor 

Ai zice că cele mai grele sunt formulele, fizica cuantică, ba chiar mai mult: formalismele de biologie cuantică. Pentru că biologia e complicată și să adaugi fizica cuantică peste ea vine cu multe condiții și limitări. Nu, cel mai greu e sentimentul că nu ești suficient, că oricât ai învăța, tot nu știi suficient despre ce faci, că ești un impostor, că nu ai ce să cauți acolo. Că cei din jur par să știe ce li se întâmplă. Și dacă vii din sistemul românesc unde 9 nu era suficient, impostorul are deja antrenament. Vine pregătit bine.

Lumea din afară vede un doctorand în fizică cuantică și zice "vai, ce deșteaptă". Tu vezi pe cineva care a uitat ce-a învățat la Master și învață din nou aceleași lucruri, întrebându-se dacă prima dată a înțeles cu adevărat. Sentimentul ăsta este mai pregnant în primii doi ani, după care începi să te prinzi de bucățica ta și intri într-o rutină în care abia primești dopamina recunoașterii și a rezultatelor. Și apoi apare lipsa de motivație. La început impostorul zice "nu știi destul". Când începi să știi, zice "ai avut noroc". Când publici, zice "o să-și dea seama că nu meriți". Impostorul nu dispare. Se specializează. Stai la masă cu unii colegi care par că știu exact ce fac și afli după doi ani că și ei se întrebau des dacă au ce căuta acolo.

În momentele astea mă ajută să mă gândesc la femeile dinaintea mea, din generațiile vechi, care au fost cetățeni de mâna a doua și au slujit bărbați. Nu aveau acces la doctorat. Și dacă aveau, nu primeau recunoaștere, munca lor devenea munca altcuiva. Mă gândesc la Emmy Noether, care a predat gratis, sub numele unui bărbat, și a cărei teoremă ține acum fizica în picioare. Ea nu avea privilegiul să se simtă impostor. Era tratată ca unul, indiferent cât de mult demonstra contrariul. 

Măcar nu sunt în 1900, unde singura carieră de manager era să gestionezi logistica completă a vieții unui bărbat "adult": mâncare, haine, copii, emoțiile lui. Mă-sa cu verighetă. A, da și fără să ai voie să te plângi, pentru că oricum ești "prea emoțională". Asta spuneau cei care au inventat războaiele, duelurile și bătăile de acasă.

Nu am nimic cu femeile care aleg să stea acasă, am ceva cu lipsa de alegere și cu bărbații care confundă căsnicia cu un abonament pe viață la servicii casnice neplătite. Pentru că da, mai există și în 2026 un segment aparte de bărbați: supraviețuitor al evoluției, rezistent la terapie și la instrucțiunile mașinii de spălat. 

Revenind la doctorat. Partea bună e că, tot azi, noi femeile putem face doctorate dacă vrem, putem avea îndrumători care ne văd și putem traversa perioade de șomaj academic fără să fim trimise direct la cratiță. Ceea ce e un progres.

Șefuții

Îndrumătorii sunt și ei oameni. Surprinzător, știu. Unii deosebit de inteligenți, care te învață multe, care au simțul umorului, pe care îi vezi săptămânal. Nu sunt profesorii tăi, dar nici șefii tăi, sunt așa o combinație ciudată: șef care îți spune ce să faci dar sub formă de "sfat", și profesor care știe ce e greșit din ce faci, dar nu știe cum să faci corect. Uneori conversația e ciudată, alteori e naturală. Depinde de săptămână, de rezultate, de cine l-a enervat, de cafea.

Am primit multe sfaturi de la îndrumătorii mei, dar așa mai memorabile au fost: 

Sfat 1: Ai grijă pe cine urăști că s-ar putea să-ți dea scrisoare de recomandare în viitor.

L-am reținut pentru că apreciez atunci când karma își face treaba. Dacă există. Alteori doar caracterul infect al cuiva își găsește în final consecințele. Iertarea forțată e oricum inventată de cei care greșesc și nu vor responsabilitate. O aduc cel mai des în discuție agresorii și reprimații, pentru care "iartă și uită"  se vrea a fi un sfat "spiritual". De cele mai multe ori un soi de a scăpa basma curată. 

Sfat 2: Ai grijă să nu iei sfaturile proaste și necerute ale celorlalți. Majoritatea sunt despre fricile lor. 

Sfat 3: Ai grijă să mănânci colivă proteică de ziua ta. 

Două dintre sfaturi sunt reale și unul e inventat. Las cititorul să decidă care.  Și am mai aflat ceva. Două lucruri îi îngrozesc pe îndrumători: datele false și emoțiile doctoranzilor. Mai ales dacă îndrumatorul e bărbat, deși ironic, mă repet cu bucurie: statistic, bărbații sunt cei mai emoționali! Dar asta e o altă discuție. Ce e sigur e că emoțiile nu se încurajează, dar critica: da. Eu, totuși, am avut noroc de îndrumători foarte buni. 

Nu ma refer la indrumatorii mei, ci la oamenii pe care i-am mai cunoscut in mediul academic si unde am proiectat ca inteligenta cognitiva vine cu inteligenta emotionala. Am fost uimita sa vad ca desi in argumente te poti contrazice la alt nivel cu cineva pentru ca au logica lucrata, aceeasi logica uneori poate fi folosita sa rationalizeze comportamente nedrepte sau lipsa de responsabilitate personala. Si academicii promit și nu fac, schimbă narativul, întârzie, folosesc gaslighting când le convine. Firește,sunt la alt nivel de dezbatere rațională față de membrii suveraniști de pe Facebook. Pot recunoaște imediat că un număr e calculat greșit sau că un argument are o fisură. Că s-au comportat urât cu cineva, he he, mai greu.

Calificativ (- FB)

Discuția principală în mediul academic e alta: critică, critică, critică. Familiar. Pe lângă faptul că rezultatele vin greu și mare parte din timp eșuezi, sistemul e făcut să adauge stres și să îți spună constant tot ce faci greșit. Cumva, metoda științifică e mai riguroasă așa și uneori e foarte utilă și critica asta. La cum a ajuns gândirea critică în secolul actual, criticarea ideilor e un progres. Problema este când ești la început și ai nevoie să știi ce faci bine. Atunci odată cu progresul tehnic, crește și depresia. 

La conferințe când prezinți: critică. Fiecare meeting: plin de critică și întrebări la care nu știi să răspunzi. Și pe măsură ce avansezi, îți dai seama cât de puțin știi. În același timp, ești înconjurat și de oameni care trec prin același lucru. Și asta ajută. 

Unii îndrumători au teama că dacă își încurajează studenții, aceștia vor deveni delăsători. Cel puțin așa mi s-a zis atunci când am comunicat că am nevoie să știu și ce fac bine. Apoi am primit încurajări și s-au simțit ciudate ca și cum ai primi un compliment de la cineva care nu prea oferă complimente și nu știi ce să faci cu el.   

Și undeva în tot labirintul ăsta, am încetat să mai aștept să înțeleg înainte să fac. Clișeul ăla să te apuci înainte să știi totul e de multe ori adevărat. Copiii de nota 10 și olimpicii își raționalizează fricile atât de bine că uneori nu mai ajung să facă nimic. Am fost unul din ei. Poate de-aia singurătatea din doctorat mi se pare familiară.

Singurătatea și cunoașterea

Unul din sentimentele predominante pe care îl ai când faci un doctorat este singurătatea. De multe ori, ce faci tu este foarte nișat și sunt puțini oameni cu care poți vorbi despre asta. Oamenii din jur se sperie de ce faci, li se pare greu și complicat. Și chiar și colegii tăi de doctorat devin depășiți. Cel puțin, în domeniul meu. Cum e când familia te întreabă "da bine, dar când termini?" și nu știe nimic clar cum este să îți iasă ceva și să-ți dai seama că ai greșit, să o iei de la capăt.

La masa de familie, cineva întreabă "și tu ce faci acolo în Anglia?" Zici "cercetare în fizică cuantică aplicată în biologie". Se face liniște. Apoi cineva zice "deci faci ceva cu computere?" și tu zici "nu" și ei zic "dar e ceva important, nu?" și tu zici "sper" și se trece la cine s-a mai măritat, câte kilograme are, cât câștigă, copii. Lucruri cu adevărat importante. 

Pe de altă parte, afli atâtea lucruri noi și citești cercetări noi și înveți să distingi adevărul de fals. Un skill rar în 2026 în era conspirațiilor fără fundament. Înveți și să comunici ce știi pentru că fiind atât de singur în domeniul tău trebuie să înveți să fii translator al cercetării tale. Dar mai presus de toate, înveți să aștepți.

Timpul

Pentru că timpul în doctorat nu curge normal. Doctoratul schimbă timpul, cercetarea are un timp al ei, mă mir că Einstein nu a vorbit despre asta.

Fiind o persoană organizată și punctuală, obsedată de productivitate și toate tehnicile de productivitate, mi-a fost greu să las partea asta din mine și să las "procesul" să-și facă treaba. Îmi pun deadline-uri singură ca să am iluzia controlului. Deși îmi organizez ziua și task-urile pe termen scurt, pe termen lung este greu să spui când vei obține rezultate publicabile.  

Într-o zi obții ceva relevant și simți că merită tot. În următoarele trei săptămâni, nimic. Și totuși, trei ani și jumătate par mulți doar pentru cine nu știe cât de mult e de învățat. Timpul trece, bibliografia crește.

E o tensiune greu de dus pentru un creier biologic înclinat spre predictibilitate. Dar te învață să dai coronița românească jos și să stai cu frumusețea incertitudinii. În teorie. 

Moment de criză

În practică, de câteva ori m-am gândit să renunț. Când părea că nimic nu are sens și că e multă presiune să produc și să înțeleg ce produc deși uneori produceam cifre pe care le înțelegeam ulterior. În zilele alea îmi ziceam "mai încearcă o săptămână". 

Suntem creaturi de sens și dopamină imediată. Doctoratul nu-ți dă nici una, nici alta, cel puțin nu constant. E greu să continui când munca de azi își arată rezultatele peste un an. Creierul vrea recompensă acum, nu în 2027. Un doctorat vine cu multe dezamăgiri zilnice. Din fericire, relațiile cu oamenii te pregătesc pentru asta.

De-aia cred că e vital să ai ceva pe lângă, un hobby, orice care să-ți dea satisfacția aia de "am terminat ceva". În cazul meu: pictatul, sala, scrisul. Nimic nu se compară cu o presă de 90 kg la picioare!!  

Lucruri cu rezultat vizibil în aceeași zi. Altfel, creierul crede că ești în gol și începe să te saboteze. Am evoluat să gândim simplu și rapid, de-aia au tracțiune reel-urile anti-vacciniste și nu ideile complexe. 

Mi-am mai dat seama apoi că o parte din presiune venea de la mine sau din școala românească mizerabilă, unde să știi 90% din informație nu e suficient. Îmi corectam singură cu roșu greșelile înainte să le arăt îndrumătorilor. Care da, erau critici dar erau ca să facă munca mai bună, și spre deosebire de învățătorii români, nu erau critici cu mine, erau critici cu munca mea. O separare care a durat și încă durează să se manifeste în mintea mea. 

Jurnalele

În majoritatea cazurilor, un doctorat este despre a produce cât mai multe lucruri concrete de care nu ești sigur cum naiba le-ai produs, și nu știi când o să le produci, dar știi că dacă nu le produci, nu ai ce să arăți. Jurnalele pentru publicații sunt pentru un cercetător ca brand-ul la haine. Jurnalul Nature pentru oamenii de știință e ca bijuteriile Cartier pentru oamenii de rând. Iar altele sunt o Balenciaga: par valoroase dar nu sunt. Există și un index care arată câte publicații ai și unde și cine ești. Cam ca și casele la români: case mari și multe, să arate ce statut au. Bine, între timp am aflat că bogații născuți în puf nu trebuie să arate asta, trebuie să se vaite public că le e frig în căsuța lor de 14 camere. 

Tot acolo se duc și mulți bani. Publicarea într-un jurnal de top costă mii de euro, plătiți de cercetător sau de universitate. Iar oamenii de știință care evaluează articolele altora nu sunt plătiți pentru asta. Fac peer review voluntar între propriile lor termene și propriile lor crize existențiale. Sistemul funcționează pe bază de obligații nescrise și puțin masochism academic.

Și să nu uităm de scrisul academic. Numai cine scrie, cunoaște. Îți omoară spiritul interior mai rău decât o coadă la Poșta Română. Deși îmi place să îmi concretizez ideile, stilul este așa plat și plictisitor că se formează acolo o gaură neagră interioară care stă până dai submit. Și în momentele alea începi să faci pâine, să avansezi în a face pâine, să hrănești maiaua, să cureți mașina de spălat și cuptorul profund. Brusc, toate devin urgente. Orice, numai să nu scrii. Și totuși, când vezi articolul publicat, cu numele tău, cu ideea ta concretizată, e un moment scurt de "am făcut asta". Apoi trece și te gândești la următorul. 

Doctoratul nu te învață să găsești răspunsuri. Te învață să stai cu întrebările fără să intri în panică. Sa cauti si sa-ti creezi singur o problema pe care apoi o rezolvi si care uneori rezolva alte probleme care n-au treaba cu problema initiala. Să fii primul care greșește într-un mod specific. Și într-o lume în care atenția e maxim un reel, să-ți prelungești rezultatele de la 1 minut la câțiva ani e greu.