Cum arată un doctorat

Iluzia unui cercetător care stă singur și scrie formule visător m-a păcălit și pe mine. Poate că asta era realitatea trecută. Realitatea prezentă este mult mai administrativă, fragmentată și pragmatică. Cel puțin în UK.

Labirintul liber

Prima fază începe când ieși din școala așa cum o știai, cu așteptarea că întâi înveți, după ești testat. Și te trezești dintr-odată că nu funcționează așa. E invers. Întâi faci și după înțelegi. Pentru că testul e continuu și materia nu se termină niciodată Ți se usucă coronița pe cap dacă aștepți să înțelegi de nota 10 ca în sistemul românesc. 

Doctoratul e un labirint prin care mergi. Din când în când recunoști ceva, un concept familiar, un rezultat care se potrivește cu ce știai și acele momente devin repere într-o mare de necunoscut. Dar sunt și perioade în care nu mai recunoști nimic și mergi înainte fără să știi dacă direcția e bună, cumva explicându-le  îndrumătorilor de ce ești acolo și de ce continui. Ei îți spun uneori "pe acolo nu" sau "pe acolo da" , din experiența lor. Dar nici ei nu cunosc zona complet. Așa că tot tu decizi când îi urmezi și când nu, pentru că dacă greșești, tot tu răspunzi. Se așteaptă să produci și se așteaptă să greșești.

Dar cu multă incertitudine vine și multă libertate. De fapt era invers, de-aia fug mulți oameni de libertatea personală. Și e minunat să-ți faci programul cum vrei, să lucrezi mai mult când ești bine și mai puțin când nu ți-e bine. E multă flexibilitate pentru stilul tău de lucru și eu fiind o persoană cu multă disciplină proprie mi-e ușor să lucrez mult și focusat fără să vină cineva să-mi zică ce să fac.

Și cumva, mergând în necunoscut suficient de mult, la un moment dat găsești câte ceva, o aproximație ceva. Înseamnă ceva? E posibil, nu ai de unde să știi. Dar e printre momentele alea când simți că merită. Ca și terapia, după un număr aleatoriu de ședințe te trezești că nu te mai porți ca și când ai 14 ani lângă maică-ta. Ai ajuns la 18. 

Formularele

Și dacă labirintul nu era suficient, apare și realitatea instituțională. 

La 6 luni completezi un formular cu task-uri viitoare pe care le inventezi cu AI pentru că știi că nu ai de unde să știi în ce direcție o ia cercetarea. Îndrumătorii se fac și ei că este ok și aprobă, iar apoi scriu și eu un paragraf cu un rând pozitiv că merge bine și în rest critică progresul proiectului. Nimeni nu citește formularele astea. Dar Doamne ferește să nu le completezi.  

Pe lângă asta mai ai și workshopuri: cum să fii un doctorand bun, cum să stai pe scaun fără să te doară spatele, cum să-ți gestionezi timpul (ironic, ținând cont că stau două ore acolo), cum să comunici cu îndrumătorul. Îmi amintesc că de plictiseală am pus o întrebare: cum să dau feedback dacă mă deranjează ceva. Tăcere generală. Din aia de oameni care vorbesc despre feedback și comunicare dar evită conflictul ca pe ciumă. 

Altul era despre cum să stai pe scaun fără să te doară spatele. E real. Două ore unde te învață cum să stai la birou. L-am amânat atât de mult că am primit mail din ăla cu nu unul, două semne de exclamare roșii că scad scorul de Health & Safety al Facultății.

Conferințele

Ah și conferințele, socializare finanțată, conversații pe care nu le ai acasă, sentimentul de apartenență. Le iubesc și le urăsc în același timp. Orașe noi și oameni de știință cu personalități ciudate și banal de umane în același timp. Afli bârfe noi, cine a luat funding pe un subiect care era doar la modă.  Sunt pline de mâncare, băutură, oameni inteligenți de la care afli lucruri noi și de prezentări majoritar plictisitoare în care te disociezi. 

Din când în când cineva se prinde că atunci când își prezintă expertiza, ceilalți nu știu bazele și explică bine și atunci te entuziasmezi că înțelegi și te inspiră. Dar alteori, citesc formule obscure și aruncă grafice frumos colorate fără sens și te așezi în spate să mănânci gogoașa plină de zahăr și să dai din cap atunci când se uită la tine. 

Și unele întrebări! Cele mai multe sunt un șir de propoziții în care celălalt de fapt vrea să arate că știe lucruri și din care nu înțelegi care este întrebarea de fapt. Așa că vorbești pe un subiect paralel și îl întrebi la final dacă la asta s-a referit și el se face că a înțeles. De fapt, toți facem asta uneori. Pentru că nimeni nu vrea să pară că nu știe. Ceea ce ne duce la cel mai greu lucru din doctorat.

Sentimentul de impostor 

Și tocmai asta hrănește impostorul. Ai zice că cele mai grele sunt formulele, fizica cuantică, ba chiar mai mult: formalismele de biologie cuantică. Pentru că biologia e complicată și să adaugi fizica cuantică peste ea vine cu multe condiții și limitări. Nu, cel mai greu e sentimentul că nu ești suficient, că oricât ai învăța, tot nu știi suficient despre ce faci, că ești un impostor, că nu ai ce să cauți acolo. Că cei din jur par să știe ce li se întâmplă. Și dacă vii din sistemul românesc unde 9 nu era suficient, impostorul are deja antrenament. Vine pregătit bine.

Lumea din afară vede un doctorand în fizică cuantică și zice "vai, ce deșteaptă". Tu vezi pe cineva care a uitat ce-a învățat la Master și învață din nou aceleași lucruri, întrebându-se dacă prima dată a înțeles cu adevărat. Sentimentul ăsta este mai pregnant în primii doi ani, după începi să te prinzi de bucățica ta și intri într-o rutină în care abia primești dopamina recunoașterii și a rezultatelor. Și apoi apare lipsa de motivație. La început impostorul zice "nu știi destul". Când începi să știi, zice "ai avut noroc". Când publici, zice "o să-și dea seama că nu meriți". Impostorul nu dispare. Se specializează. Stai la masă cu colegi care par că știu exact ce fac și afli după doi ani că și ei se întrebau zilnic dacă au ce căuta acolo.

În momentele astea mă ajută să mă gândesc la femeile dinaintea mea, din generațiile vechi, care au fost cetățeni de mâna a doua și au slujit bărbați.  Nu aveau acces la doctorat. Și dacă aveau, nu primeau recunoaștere, munca lor devenea munca altcuiva. Mă gândesc la Emmy Noether, care a predat gratis, sub numele unui bărbat, și a cărei teoremă ține acum fizica în picioare. Ea nu avea luxul să se simtă impostor. Era tratată ca unul, indiferent cât de mult demonstra contrariul. 

Măcar nu sunt în 1900, trimisă la cratiță de un bărbat blocat emoțional care nu știe să-și fiarbă un ou, nu-și găsește șosetele fără ajutor, dar e convins că el gândește rațional și eu sunt cea emoțională. Deși statistic bărbații sunt cei emoționali. Sau chiar în 2026. Pentru că da, mai există. 

Azi măcar avem îndrumători care ne văd. 

Șefuții

Îndrumătorii sunt și ei oameni. Surprinzător, știu. Unii deosebit de inteligenți, care te învață multe, care au simțul umorului, pe care îi vezi săptămânal. Nu sunt profesorii tăi, dar nici șefii tăi, sunt așa o combinație ciudată: șef care îți spune ce să faci dar sub formă de "sfat", și profesor care știe ce e greșit din ce faci, dar nu știe cum să faci corect. Uneori conversația e ciudată, alteori e naturală. Depinde de săptămână, de rezultate, de cine l-a enervat, de cafea.

Am primit multe sfaturi de la îndrumătorii mei, dar așa mai memorabile au fost:

Sfat 1: Ai grijă pe cine urăști că s-ar putea să-ți dea recomandare în viitor. 

L-am reținut pentru că apreciez atunci când karma își face treaba. Iertarea forțată e oricum inventată de cei care greșesc și nu vor responsabilitate.

Sfat 2: Ai grijă să nu iei sfaturile proaste ale celorlalți. Majoritatea sunt inutile pentru tine.

Și am mai aflat ceva important. Două lucruri îi îngrozesc pe îndrumători: datele false și emoțiile doctoranzilor. Mai ales dacă îndrumatorul e bărbat deși ironic, statistic bărbații sunt cei mai emoționali. Dar asta e o altă discuție. Ce e sigur e că emoțiile nu se încurajează, dar critica: da.

Calificativ (- FB)

Discuția principală în mediul academic e alta: critică, critică, critică. Familiar. Pe lângă faptul că rezultatele vin greu și mare parte din timp eșuezi, sistemul e făcut să adauge stres și să îți spună constant tot ce faci greșit. Cumva, metoda științifică e mai riguroasă așa și uneori e foarte utilă și critica asta. La cum a ajuns gândirea critică în secolul actual, criticarea ideilor e un progres. Problema este când ești la început și ai nevoie să știi ce faci bine. Atunci odată cu progresul tehnic, crește și depresia. 

La conferințe când prezinți: critică. Fiecare meeting: plin de critică și întrebări la care nu știi să răspunzi. Și pe măsură ce avansezi îți dai seama cât de puțin știi. În același timp, ești înconjurat și de oameni care trec prin același lucru. Și asta ajută. 

Unii îndrumători au teama că dacă își încurajează studenții, aceștia vor deveni delăsători. Cel puțin așa mi s-a zis atunci când am comunicat că am nevoie să știu și ce fac bine. Apoi am primit încurajări și s-au simțit ciudate ca și cum ai primi un compliment de la cineva care nu prea dă complimente și nu știi ce să faci cu el.   

Și undeva în tot labirintul ăsta, am încetat să mai aștept să înțeleg înainte să fac. Clișeul ăla să te apuci înainte să știi totul e de multe ori adevărat. Copiii de nota 10 și olimpicii își raționalizează fricile atât de bine că uneori nu mai ajung să facă nimic. Am fost unul din ei. Poate de-aia singurătatea din doctorat mi se pare familiară.

Singurătatea și cunoașterea

Unul din sentimentele predominante pe care îl ai când faci un doctorat este singurătatea. De multe ori, ce faci tu este foarte nișat și sunt puțini oameni cu care poți vorbi despre asta. Oamenii din jur se sperie de ce faci, li se pare greu și complicat. Și chiar și colegii tăi de doctorat devin depășiți. Cel puțin, în domeniul meu. Cum e când familia te întreabă "da bine, dar când termini?" și nu știe nimic clar cum este să îți iasă ceva și să-ți dai seama că ai greșit, să o iei de la capăt.

La masa de familie, cineva întreabă "și tu ce faci acolo în Anglia?" Zici "cercetare în fizică cuantică aplicată în biologie". Se face liniște. Apoi cineva zice "deci faci ceva cu computere?" și tu zici "nu" și ei zic "dar e ceva important, nu?" și tu zici "sper" și se trece la cine s-a mai măritat, câte kilograme are, cât câștigă, copii. Lucruri cu adevărat importante. 

Pe de altă parte, afli atâtea lucruri noi și citești cercetări noi și înveți să distingi adevărul de fals. Un skill rar în 2026 în era conspirațiilor fără fundament. Înveți și să comunici ce știi pentru că fiind atât de singur în domeniul tău trebuie să înveți să fii translator al cercetării tale. Dar mai presus de toate, înveți să aștepți.

Timpul

Pentru că timpul în doctorat nu curge normal. Doctoratul schimbă timpul, cercetarea are un timp al ei, mă mir că Einstein nu a vorbit despre asta.

Fiind o persoană organizată și punctuală obsedată de productivitate și toate tehnicile de productivitate, mi-a fost greu să las partea asta din mine și să las "procesul" să-și facă treaba. Îmi pun deadline-uri singură ca să am iluzia controlului. Deși îmi organizez ziua și task-urile pe termen scurt, pe termen lung este greu să spui când vei obține rezultate publicabile.  

Într-o zi obții ceva relevant și simți că merită tot. În următoarele trei săptămâni, nimic.  Și totuși, trei ani și jumătate par mulți doar pentru cine nu știe cât de mult e de învățat. Timpul trece, bibliografia crește.

E o tensiune greu de dus pentru un creier biologic înclinat spre predictibilitate. Dar te învață să dai coronița românească jos și să stai cu frumusețea incertitudinii. În teorie. 

Moment de criză

În practică, de câteva ori m-am gândit să renunț. Când părea că nimic nu are sens și că e multă presiune să produc și să înțeleg ce produc deși uneori produceam cifre pe care le înțelegeam apoi. În zilele alea îmi ziceam "mai încearcă o săptămână". 

Suntem creaturi de sens și dopamină imediată. Doctoratul nu-ți dă nici una, nici alta, cel puțin nu constant. E greu să continui când munca de azi își arată rezultatele peste un an. Creierul vrea recompensă acum, nu în 2027. Un doctorat vine cu multe dezamăgiri zilnice. Din fericire, relatiile cu oamenii te pregătesc pentru asta.

De-aia cred că e vital să ai ceva pe lângă, un hobby, oric care să-ți dea satisfacția aia de "am terminat ceva". În cazul meu: pictatul, sala, scrisul. Nimic nu se compară cu o presă de 90 kg la picioare!!  

Lucruri cu rezultat vizibil în aceeași zi. Altfel, creierul crede că ești în gol și începe să te saboteze. Am evoluat să gândim simplu și rapid, de-aia merg reel-urile antivacciniste și nu ideile complexe. 

Mi-am mai dat seama apoi că mare parte din presiune venea de la mine sau din școala românească mizerabilă unde să știi 90% din informație nu e suficient. Îmi corectam singură cu roșu greșelile înainte să le arăt îndrumătorilor. Care da, erau critici dar erau ca să facă munca mai bună și spre deosebire de învățătorii români, nu erau critici cu mine, erau critici cu munca mea. O separare care a durat și încă durează să se manifeste în mintea mea. 

Jurnalele

În majoritatea cazurilor un doctorat este despre a produce cât mai multe lucruri concrete de care nu ești sigur cum naiba le-ai produs și nu știi când o să le produci dar știi că dacă nu le produci, nu ai ce să arăți. Jurnalele pentru publicații sunt pentru un cercetător ca brand-ul la haine. Jurnalul Nature pentru oamenii de știință e ca bijuteriile Cartier pentru oamenii de rând. Iar altele sunt o Balenciaga par valoroase dar nu sunt. Există și un index care arată câte publicații ai și unde și cine ești. Cam ca și casele la români: case mari și multe, să arate ce statut au. Bine, între timp am aflat că bogații născuți în puf nu trebuie să arate asta, trebuie să se vaite public că le e frig în căsuța lor de 14 camere. Dragii de ei. Adică să arate că au pile și sunt cineva, dar să fie și compătimiți ca să pară ca restul. Așa că analogia e probabil depășită.

Tot acolo se duc și mulți bani. Publicarea într-un jurnal de top costă mii de euro, plătiți de cercetător sau de universitate. Iar oamenii de știință care evaluează articolele altora nu sunt plătiți pentru asta. Fac peer review voluntar între propriile lor termene și propriile lor crize existențiale. Sistemul funcționează pe bază de obligații nescrise și puțin masochism academic.

Și să nu uităm de scrisul academic. Numai cine scrie, cunoaște. Îți omoară spiritul interior mai rău decât o coadă la Poșta Română.  Deși îmi place să îmi concretizez ideile, stilul este așa plat și plictisitor că se formează acolo o gaură neagră interioară care stă până dai submit. i în momentele alea începi să faci pâine, să avansezi în a face pâine, să hrănești maiaua, să cureți mașina de spălat și cuptorul profund. Brusc, toate devin urgente. Orice, numai să nu scriu. Și totuși, când vezi articolul publicat, cu numele tău, cu ideea ta concretizată, e un moment scurt de "am făcut asta". Apoi trece și te gândești la următorul. 

Doctoratul nu te învață să găsești răspunsuri. Te învață să stai cu întrebările fără să intri în panică. Să fii primul care greșește într-un mod specific. Și într-o lume în care atenția e maxim un reel, să-ți prelungești rezultatele de la 1 minut la câțiva ani e ceva.