Palatul Timpurilor

Un labirint cenușiu,

desfășurat în palatul timpurilor,

cu camere dezorientate,

ferestre – scrabble,

consoane rătăcite în sensuri.

Mirosea a lavandă și a ceva

rânced, nerostit,

a delir în straturi de aracet,

uscate pe jumătate,

că erau, de fapt,

atât

de triste.  

Am încercat să fac ordine,

cu mâinile mici,

desenând integrale

pe colțuri de neputință,

într-o lume care nu stătea locului;

litere împrăștiate,

fără noimă.

Chemi oameni. Nu vin. 

Pereții se udau noaptea,

într-un firesc stricat.

Treceam prin casă,

toți,

dar pe lângă ea

prezențe fragmentate,

ecouri surde

de absență. 

Mașina ei de scris

bătea un trecut

care nu voia să iasă.

Strofe netrăite,

imune la pastile

și la realitate,

poate sensibile

doar la urme de absurd

pe nervuri subțiri de emoții,

din care viața încerca,

isteric,

să-și refacă visul. 

Cine era ea,

dincolo de

boli împăturite în singurătate,

colaje Phoenix

aripi tăiate frumos în psihoze,

când nimeni

nu o vedea? 

Poate era doar o fetiță

cu un porumbel alb

captiv în sinapse,

închisă în pivnița de groază,

timpurie,

unde cuvintele creșteau

din fractalii de frică,

în pereți

cumva, anacolutic,

prea grele,

pentru o realitate

care nu le putea ține

fără să se prăbușească. 

Un colaps.

Încet.

Dintr-odată.

Într-o singurătate

prea grea, prea lungă,

la care

toate mâinile noastre

nu ajungeau.