Prieteni sau pinguini 

Pinguinii chiar știu să fie prieteni. Trăiesc în colonii uriașe, stau lipiți unii de alții și își formează legături care țin toată viața. Nu există "singuraticul coloniei", au mereu un cerc în jurul lor. Se protejează împreună de frig și de pericole, iar când vine vorba de pui, îi cresc în echipă. Și poate că n-ar strica să învățăm ceva de la ei.

Prieteniile și comunitatea nu sunt doar chestii "drăguțe". Pentru mine, subiectul ăsta e important, chiar dacă multora li se pare banal. Dar, sincer, e ceva universal. După ce termin cu el, mi-am promis că o să mă întorc la articolele de știință. Numerele nu dezamăgesc. Nu de alta, dar Grinch-ul meu interior iese imediat la suprafață când vine vorba de oamenii cu prietenii superficiale și, evident, de nunțile tipice românești, dar asta rămâne pentru alt articol.

E o întreagă cultură a priorităților date peste cap. Ideea e că există atâta focus pe familie și apoi pe relații romantice, încât cele mai importante relații sunt, ironic, fix cele pe care le neglijăm. Cunosc extrem de puțini oameni care chiar sunt capabili să fie prieteni adevărați. Majoritatea celor pe care i-am întâlnit trăiesc pentru partenerul lor. Sau, mă rog, pentru fiecare partener pe rând, în funcție de cine e "actualul" în perioada aia.

Și din păcate asta glorificăm: relațiile simbiotice în care doi stau tot timpul și partenerul este cel mai bun prieten, psiholog, coach, uneori părinte. Și în cazul multor misogini, chiar și servitoare responsabile de casă.

O văd și în grupurile de WhatsApp: din 20 de oameni, câțiva chiar depun efort, iar restul par să se lupte cu greutatea existențială a unui buton. Pentru unii, câteva litere sau o reacție sunt, se pare, un consum energetic considerabil. Oricum, în prezent lipsa de implicare vine mereu cu o scuză perfectă: suntem unii "prea ocupați". Sau poate doar prea obișnuiți să ignorăm efortul celorlalți?

Asta cu "nu am timp" se vede cât de mare bullshit e în secunda în care vezi că omul are timp de scroll, timp de stat cu partenerul și timp să piardă jumătate de zi căutând aspiratorul cel mai ieftin de pe internet. Timp există. Doar prioritățile sunt altele. 

Dacă Shakespeare trăia și iesea la un kebab cu prietenii, s-ar fi întrebat: Epidemie de singurătate sau lipsă de efort cronică?

Ce mai este un prieten? 

Uneori mă întreb sincer câți oameni chiar țin la prieteni, nu doar la ideea de prietenie. Știu că există mai multe cercuri de prietenie. Sunt prietenii apropiați, oamenii de suflet, și sunt cei cu care mai ieși la un suc, la un eveniment sau la o discuție lejeră. Ambele au rostul lor. Ce am învățat recent? Nu e sănătos să-ți pui toate nevoile într-o singură prietenie. Dacă faci asta și prietena respectivă nu știe să fie prietenă, e ca un divorț. Doar că Taylor Swift nu cântă despre asta. Nu a dezamăgit-o Selena Gomez…

Problema mea apare când, pe parcurs, conceptul de prieteni apropiați începe să dispară. În locul lor rămâne partenerul, singurul "confident oficial".

Am vorbit recent cu o italiancă, care mi-a spus că în România prietenia e ceva de tip "hai la o cafeluță", dar nu destul de importantă încât să existe comunități de femei solide, ca în Italia. Și nu pot să nu mă întreb dacă misoginismul internalizat are ceva de spus aici. Nu e loc pentru toate la masă, cred unele.

În plus, mai există și mitul ăsta că, odată ce devii adult, nu-ți mai faci prieteni adevărați și că, vai, ce emoționante sunt prieteniile care durează de ani. Unele chiar sunt, nu zic nu. Dar foarte multe sunt doar o istorie comună înghețată în timp, cu aproape zero efort și calitate în prezent. Mai mult teamă de pierdere, sau mai bine zis teama de schimbare. Când cineva îmi spune că e prieten cu cineva de 20 de ani, mă impresionează doar dacă aud că i-a fost alături în momente grele: în spital, când nu aveau bani, la prima conferință etc. Că știe când e ziua lui, ce vise are, ce temeri are. Ieșitul la o bere să vorbească despre parcat și relații romantice… mă lasă rece. Aia pentru mine nu e prietenie, e un cactus trist. Probabil sunt și bias-ed. Era un cântec "Mai bine mă înec de o mie de ori, Mai bine mă spânzur cu o mie de sfori,
Mai bine iau un pumn de pastile, Mai bine mă arunc sub niște automobile", în cazul meu se aplică la small talk.

Prietenia reală, cred eu, se vede în situațiile alea care chiar contează: când ești jos și ai nevoie de celălalt. Sau când ai un succes pe care și-l doreau și ei și, deși simt invidie, tot vin să sărbătorească lângă tine. Ba mai mult, au stima de sine să recunoască asta. Acolo îți dai seama cine e prieten și cine nu prea

Ierarhia relațiilor 

Statut social

Pentru unele persoane, faptul că au soț / soție și copii devine motiv suficient ca Universul să se învârtă exclusiv în jurul lor. Prietenii trebuie să fie acolo, să înțeleagă tot, să se adapteze, eventual să-și ajusteze programul lor liber (că ei n-au copii), să asculte, să sprijine, iar în schimb primesc minimul. Uneori le e greu și să scrie pe WhatsApp că nu pot ajunge undeva. Ei merită înțelegere absolută, iar restul trebuie să se conformeze. 

Și vine și clasicul. Orice reușită a ta e diminuată instant: "da, tu reușești pentru că n-ai copii". Copiii devin scuza universală pentru orice risc pe care nu vor să și-l asume. Nu au curaj să îi spună șefei că Excel-ul e dezordonat pentru că "am copii", "Nu-mi permit să am o voce." Întâmplător, vocea aia nu exista nici înainte de copii. Ce chestie.  

Și, ca o paranteză mai mare așa, mai e situația în care soțul "ajută". De fiecare dată când aud cuvântul ăsta, parcă îmi cade un borcan de zacuscă pe degetul mic. Cum adică "ajută"? Dacă nu e copilul grădinarului, atunci e și al lui, nu? Casa în care locuiesc e folosită de amândoi, corect? Și totuși, n-am auzit niciodată varianta inversă: "Ea îl ajută pe el cu ai lui copii." sau "Ce fată bună, îl ajută la curățenie în casa lor." Așa funcționează încă patriarhatul nostru iubit: când bărbatul face minimul, e erou; când femeia face totul, e firesc. Ridicol. Se schimbă lucrurile, dar parcă prea greu uneori. 

Da, îmi imaginez că e enorm de greu să fii părinte. Știu asta. Dar am văzut și părinți care fac sport, încep businessuri, protestează în fața nedreptății, își fac timp pentru prieteni. Există perioade în care suntem blocați, normal, dar când cineva spune că ani de zile doar copiii îi țin în loc, am îndoieli. Și asta pune și o viață netrăită pe săracii copii. Adevărul este că anumite roluri,  cel de părinte sau cel de angajat cu un șef dificil, pot deveni foarte ușor refugii convenabile pentru mentalitatea de victimă. "Nu am de ales, n-am ce face." Este un adevăr parțial, dar  funcționează destul de bine ca scut: te poți ascunde în spatele lui ani de zile și poți ține la distanță o mie de frici fără să incerci macar. 

Când aud aceleași replici repetate "nu pot", "n-am de ales", "e greu din cauza…", "alții au avantaje", nu pot să nu observ cât de ușor devine să scapi de responsabilitate atunci când renunți din start la orice alternativă. Si de libertate, din păcate. 

Banii

Prietenii nu se ceartă și nu te rănesc

Avem și tradiția neoficială că "nu te cerți cu prietenii" și că nu ai discuții în care să spui ce te deranjează. Altfel ești dificil, nu ești "easy". Cu prietenii, te vezi, te relaxezi, bei o cafea artizanală și schimbi subiectul când te frustrează ceva. Eventual, îl bârfești cu alt prieten care la rândul tău te dezamăgește. Leapșa bârfei. Chill așa.

Personal, cred că unde nu există ceartă, nu există nici intimitate. Un om apropiat tot va apăsa niște butoane, tot va zice ceva care te rănește. Inevitabil. Așa funcționează apropierea reală. Dacă îi dai acelui prieten 2 ore pe an, normal că nu te rănește. N-ai cum să fii rănit de cineva care nu te cunoaște. Prietenia "ține" 30 de ani pentru că nu a fost niciodată testată. A fost doar o relație safe, fără profunzime, fără riscuri emoționale. Sună frumos în discursurile și plicurile pline de la nuntă, dar în realitate n-aș numi-o prietenie. Rămâne așa, ca un satelit social comod. Și prietenii au atașamente, frustrări, proiecții, așteptări, limbaje de iubire.

De ce nu vorbim despre asta? Câți dintre noi le luăm cadouri de ziua lor? Îi ascultăm când au nevoie fără să le dăm sfaturi necerute? Putem fi sunați la 2 noaptea când au un atac de panică? Am oferi bani la nevoie cum oferim unui partener? Suntem curioși de ce fac ei la muncă sau ce pasiuni au? Recunoaștem când am greșit și ne cerem scuze și apoi reparăm?

Ori sunt eu Grinch de prieteni, ori sunt foarte puțini oameni care fac asta.

Pentru mine, o prietenie în care nu există măcar o discuție inconfortabilă nu e prietenie. Când cineva e cu adevărat aproape, o să apară și momente tensionate. Ca și în cuplu, de altfel. Pentru că vede lucruri pe care alții nu le văd, pentru că îți spune adevăruri pe care nu ai chef să le auzi, pentru că te cunoaște destul cât să îți atingă zone sensibile. Prietenii care nu "rănesc" niciodată sunt de multe ori cei care nu își asumă nimic. Preferă să păstreze pacea artificială, să nu riște disconfortul, să nu pună întrebări, să nu intre în profunzime. Doar să fie agreabili. Dar, sincer, se poate numi prieten cineva care îți vede doar partea superficială?

Poate cineva care evită orice discuție reală să fie considerat apropiat? Personal, nu cred asta. E doar o relație care nu pune probleme pentru că nici nu pune suflet.

Tipologii de "prieteni"

Tipologii de "prieteni"
Bănuiesc că sunt mai multe, eu enumăr aici favoritele mele din cele întâlnite.

Clienții gratis

E ca și cum prietenia ar trebui să funcționeze ca un SPA emoțional: vii, te descarci, te relaxezi, îți lași greutățile, iar celălalt îți pune prosop cald cu lavandă și te ascultă ore întregi. Pentru ei, prietenia e un centru wellness deschis 24/7, iar tu ai rol de terapeut, evident. Terapeut gratis, că s-au scumpit ăștia de la guvernu' Bolojan. Dacă ieșea Simion, era 1 leu pe oră un terapeut, dar na.

Sunt oameni care pot vorbi la nesfârșit despre ei. Tu stai acolo și asculți, pentru că înțelegi, pentru că îți pasă. Ei repetă povestea cu "el a zis", "eu am zis", "el a zis", un soi de podcast pe Whatsapp, iar tu ești la recepție. Dar după ce le trece supărarea, ghici cine rămâne prioritar? Exact: relația lor. Nu tu, nu prietenia, nu nevoile tale. Acei prieteni dedicați care, când în sfârșit zici și tu ceva, schimbă subiectul spre ei în trei secunde și nu îi interesează, "tu ești bine?". Pentru ei, prietenia este un canal de evacuare emoțională. Dar ideea de reciprocitate nu există în mintea lor. Cum naiba? Mă întreb zilnic. Dacă află cineva, chiar sunt curioasă. Ei nu consideră că prietenia presupune să fii acolo pentru altcineva. Nu le trece prin cap.

Și partea cea mai ironică? Când chiar ar avea cineva nevoie de ei, nu există. Se evaporă. Se ascund în spatele relației, al copiilor, al oboselii, al vieții grele, al "nu pot acum, am prea multe". Dar tu, când e vorba să îi asculți în plin atac existențial… ai fost acolo. Reciprocitate zero. Prezență zero. Înțelegere zero. Dar pretenții? Cam multe. Din fericire, am eliminat această categorie din viața mea.

"Nu vreau dramă"

Există și tiparul ăla de prieteni care zic "nu vreau dramă". Dar ironia e că pot povesti în detaliu toate certurile din căsnicie, fiecare virgulă din discuțiile cu partenerul, fiecare micro-gest interpretat. Ore întregi. Fără pauză. Fără respirație. Dar dacă tu îndrăznești să spui că te frustrează ceva, gata. Acolo e "dramă".

Și atunci întrebarea e simplă: când a ajuns comunicarea să fie sinonimă cu drama? Drama nu e când spui ce te deranjează și vrei o discuție onestă. Aia e maturitate emoțională în secolul XXI. Drama e când faci crize, șantaje, tăceri de trei zile și monologuri lacrimogene. Cer susținere emoțională non-stop, dar nu tolerează nici măcar un gram de responsabilitate. Vor prietenii "ușoare", unde tu doar asculți, zâmbești, spui "înțeleg", iar ele se mai plâng de Domnul pentru care trăiesc ele.

Poate că nu e despre "dramă", ci despre evitarea responsabilității. Gaslighting îi zice acum. 

Conexiunile spirituale

Apoi vine categoria specială de "prietenă" iluminată brusc care a simțit o conexiune spirituală profundă cu fostul tău. Dar, vezi tu, abia după ce v-ați despărțit. Ce coincidență deosebită, nu? S-a aliniat Andromeda la așa conexiune.

Loialitate în prietenie? Ei, asta e un concept prea complicat, probabil încă n-a ajuns la capitolul ăla. Dar tu, culmea, ar trebui să apreciezi mărinimia ei: că nu s-a aruncat în brațele lui cât timp erați împreună. Ce caracter de fier, ce autocontrol legendar! Să tot ai așa prieteni pe stil Israel.

Ducesele suferinței

Pe asta o dezvolt pentru că am găsit-o la foarte multe prietene din trecut. Și, recunosc, am contribuit și eu la tiparul ăsta, sperând că dacă ofer și ofer și ofer, o să vină și reciprocitatea. Am aflat după mulți ani că, surpriză, nu funcționează așa. Deloc.

Categoria câștigătoare este: ducesa încoronată a suferințelor multiversului. Ea are mereu cel mai greu. Până și din Andromeda. Cea mai nefericită copilărie, cele mai complexe traume, cele mai dramatice situații. Și, desigur, nici urmă de responsabilitate. Totul i se întâmplă. Ea nu participă la nimic. Doar suferă. Profesional aproape. Dar când vii tu cu o problemă reală, brusc nu poate. E "prea mult pentru ea". Nu rezistă. Sau, surpriză, exact atunci își amintește că are și ea o problemă. Și ghici ce? Mai mare ca a ta. Totul devine instant un maraton al nefericirii, în care ea cumva câștigă constant.

În schimb, când EA are o problemă, devine automat clar că trebuie să fii acolo. Prezentă. Atenție totală. Ca un fel de bodyguard emoțional aflat mereu în tură. Nu există "nu pot", "sunt obosită", "am și eu ceva pe cap". Există doar obligația ta de a o susține.

Și ferească sfântul să îndrăznești să-i spui că n-a fost și ea acolo pentru tine. Instant schimbă subiectul și mută reflectorul pe tine. Începe să te chestioneze: "dar tu ce-ai făcut?", "dar poate și tu…". Ca și cum responsabilitatea ei trebuie împărțită în doi. Fix logica omului care înșală și spune: "dar și tu ai greșit în relație". Nu. Faptul că doi contribuie nu înseamnă că trădarea poate fi împărțită când îți convine.

Și, evident, momentul în care vii tu cu o problemă e niciodată momentul potrivit. Nu e locul, nu e timpul, nu e vibrația. Tot universul se aliniază împotriva unei discuții sincere. Șablonul e mereu același: disponibilă pentru atenție și validare, indisponibilă pentru responsabilitate și sprijin real.

Valabil și la ducesele suferinde ale galaxiilor, care sunt victime ale circumstanțelor și există întotdeauna un motiv exterior pentru care nu pot face multe.

Optimizatoarele

Și favorita mea: prietenele "optimizatoare". Apar când sunt single sau plictisite, o dată–de două ori pe an, nu te ascultă și aleg doar locuri convenabile pentru ele. Mai dispar un an pentru că "abia s-au căsătorit", mai reapar când s-au plictisit de tip. Au o eficiență de invidiat, n-am ce zice: minim de efort, maxim de câștig. Tot respectul, semnat Principiul Minimului de Energie din fizică.

Apoi zice că așa e viața, oamenii devin ocupați și "nu mai e timp", ca și când timpul e ceva în afara ei, nu-i aparține. Unii chiar se mândresc că nu s-au văzut și vorbit cu prietenii de luni de zile, dar e totul la fel. ESTE OARE? E fascinant cum "efortul minim" ajunge uneori să fie purtat ca o medalie. Scenariul clasic: după un an de tăcere, te sună să-ți spună că s-au despărțit și vrea să ieșiți. Sau te cheamă la nuntă și botez să aibă acolo număru' de invitați și pliculețe. Și dacă le amintești de absență, răspunsul vine: "Așa sunt eu."  

Eu am un principiu: dacă nu am vorbit cu cineva de cel puțin 6 luni, nu îl mai consider prieten, ci o cunoștință veche.

Prieteniile la bărbați vs prieteniile între femei

Multe dintre noi am crescut cu senzația că succesul e limitat. În cărți și în istorie ni s-au prezentat aproape exclusiv bărbați ca modele de urmat (Newton, Einstein, Churchill bla bla). Între timp, femeile care au schimbat lumea, precum Marie Curie, Ada Lovelace, Rosalind Franklin sau Emmy Noether, au rămas invizibile sau subevaluate. În școli, ni s-a transmis subtil că "băieții sunt mai deștepți, fetițele mai harnice", deși cercetările arată că nu e adevărat.

Am crescut cu ideea că pentru femei sunt prea puține locuri la masă, așa că ajungem să ne luptăm între noi pentru un scaun, în loc să cerem împreună mai multe scaune la masă. Am fost și eu acolo: îmi plăcea să fiu singura fată la olimpiadele de matematică sau printre puținele fete care studiază fizica și mă simțeam amenințată când apărea o altă fată. Parcă îmi lua sentimentul că sunt "specială". Când, de fapt, eram doar foarte singură. Și am descoperit apoi că nimic nu e mai mișto decât să colaborezi cu alte femei, să le ridici și să descoperi că asta te ridică și pe tine. Nu îți ia unicitatea. Îți ia doar iluzia locurilor puține, o iluzie pusă acolo de bărbații din trecut, nu de alte femei. Poate că tot atunci, într-un grup mixt, femeile n-ar mai tăcea atunci când una dintre ele adresează o glumă misogină. Ar susține-o. Tăcerea e complicitate. 

Eu susțin o grămadă de tipologii de femei. Nu mă interesează cum arată, cum se îmbracă, caracterul mă interesează. Dar pe cele care ajung atât de jos încât se bagă peste relația altei persoane ca să "câștige iubitul", marele premiu… acolo cel mai bine karma să le susțină. 

Din presiunea asta se naște comparația continuă: cine e mai frumoasă, cine se căsătorește prima, cine are cariera mai bună. Bine, cum arăți e cel mai important la noi în țară și, dacă ești slabă, ți-ai cam împlinit menirea. Restul sunt bonus, iar dacă ai și o voce lucidă, poți deranja așteptările generației vechi de a fi umilă și împăciuitoare. Ce-i aia, dom'ne, să te aperi când ești atacată? O domnișoară tace și zâmbește. 

Dar revenind, e firesc ca atunci când simțim că ceva ne lipsește să apară și invidia. Ne alegem prietene cu valori și obiective comune care vor cam ce vrem și noi. Când una obține mai devreme ce ne dorim, e natural să simțim invidie. Important e cum canalizăm acest sentiment și dacă nu ne blocăm în ideea că succesul e un lucru finit: dacă cealaltă reușește, nouă nu ne mai rămâne nimic. E normal să vrei ce crezi că ți-ar lipsi. Diferența e ce faci cu asta: ori îți dai seama ce îți dorești, ori te descarci pe lucruri fără legătură; de la pungi împachetate "greșit" până la remarci pasiv-agresive sau sabotaj. Eu acum am ajuns la concluzia că oamenii de succes nu ne iau nimic din propriul succes; dacă e ceva, ne arată că există drumuri posibile. În teorie. Însă realitatea e complexă. Dacă tu faci IVF și prietena ta cea mai bună rămâne gravidă imediat, oricât te-ai bucura pentru ea, tot o să simți o durere pentru tine. Nu suntem roboți. Important e să existe discuții oneste, cred eu.

Desigur, fiecare are privilegii diferite; nu ne naștem egali. Unii cresc folosind AXION solid și napolitane vărsate, alții cresc folosind FAIRY de rodie și JOE în ambalaj. Dar eu cred în liber arbitru: suma alegerilor noastre contează. Mai puțin dacă ești convins că Pământul e plat, atunci șansele se împuținează clar. Sper. Asta dacă nu avea dreptate domnul de pe Instagram care zicea că trăim într-o realitate simulată de un computer și singurul lucru real este guma de mestecat pentru că o mesteci și nu dispare. Mare e grădina internetului, algoritmul meu de pe Instagram m-a dus undeva întunecat.

La mulți bărbați dinamica e diferită, dar nu neapărat wow. Mulți au prietenii din categoria "bem o bere, râdem, glumim, nu vorbim despre nimic". Practic, prietenii de biliard. Nimic personal, nimic ce ar putea să-i scoată din manualul de utilizare al masculinității lor feroce. Și mai aud și misoginia: bărbații "nu se ceartă ca femeile". Da, normal. Dacă bagi totul sub pres, evident că nu te cerți. E doar un schimb de replici pasiv-agresive pe grupuri de WhatsApp, maxim. Să ceri ajutor? Dar ce sunt, GAY???? Să nu uităm că în România e mai ok să fii pedofil, violator, ORICE, decât să fii gay. Încă trăim în paradigma în care un bărbat poate fi violent, abuziv, infidel, dar Doamne ferește să ceară ajutor când are nevoie.

Problema e că tăcerea asta are consecințe reale. Pentru unii bărbați care nu vorbesc despre frustrări cu prietenii poate exploda în alte contexte sau poate imploda, de-aia atâtea sinucideri. Și s-au scumpit și coșciugele cu inflația, preoții la fel. Nu e ușor. Și apoi avem și componenta cultural-instagramabilă. Vedem trendul pe Instagram: bărbați care își anulează last-minute planurile cu prietenii ca să stea cu iubita. Iar comentariile îi ridică în slăvi pentru "dragostea adevărată". Serios? Dragoste adevărată sau doar un prieten jalnic care nu știe să mențină două relații sociale în același timp?

Și apoi avem și componenta cultural-instagramabilă. Vedem trendul pe Instagram: bărbați care își anulează last-minute planurile cu prietenii ca să stea cu iubita. Iar comentariile îi ridică în slăvi pentru "dragostea adevărată". Serios? Dragoste adevărată sau doar un prieten nasol care nu știe să mențină două relații sociale în același timp?

O lume ideală
Într-o lume ideală, oamenii ar avea gândire critică și nu le-ar fi frică nici de vaccin, nici de gay și nici de intimitate. Poate doar de fascism. Sună ușor mai... amenințător? Mi-aș imagina grupuri de prieteni care să funcționeze ca o a doua familie. Comunitate, nu rezerve doar pentru când ne părăsește cineva sau când suntem singuri, ci și când suntem bine, ocupați, îndrăgostiți, în relații stabile. Mi-aș imagina weekenduri împreună fără să fie nevoie de parteneri ca să ne vedem. Să ne ajutăm când avem copii: din solidaritate și comunitate. Să ne împrumutăm și să ne dăm bani/cadouri fără paranoia. Nu doar la nunți pentru că "așa se face", ci pentru că ne pasă și totul e mai ușor când ai o comunitate solidă.

Poate că am sta mai puțin în relații abuzive dacă am avea un sistem solid de sprijin. Poate că am fi mai puternice dacă ne-am susține reciproc în loc să ne sabotăm din competiție inutilă. Pentru că am înțelege, în sfârșit, că succesul altei femei nu ia nimic altei femei. Ca în clasa a II-a când doamna o lăuda doar pe una dintre noi și am fi rupt coronița perfectă a tocilarei. Chiar cred că misoginismul s-ar reduce considerabil dacă am avea prietenii autentice între femei. Am înțelege mai repede că puterea noastră nu stă în a fi "aleasa" unui bărbat, ci în solidaritatea dintre noi. Sau sororitate, cuvânt care nu există încă în DEX. Poate dacă atunci când una este atacată n-am mai râde ca să fim "preferatele" abuzatorului, ci am sta de aceeași parte, probabil că și lumea ar arăta altfel.

Și totuși, imaginează-ți cum ar arăta lumea dacă bărbații ar avea prieteni adevărați. Dacă ar putea vorbi despre ce îi frământă fără rușine. Dacă ar primi sprijin, nu glume defensive. Dacă ar avea unul sau doi oameni care să le spună: "Ești pe un drum alunecos, man!" Prieteni care să-i tragă la răspundere. Prieteni care să îi ajute să nu ajungă în punctul în care explodează în alte contexte. Poate ar scădea și femicidele dacă bărbații ar avea relații în care vulnerabilitatea nu este o rușine, ci o normalitate. O lume GAY ar zice unii! Sau o lume în care nu avem 50 de femicide într-un an…

Sper totuși că nu e chiar o utopie. Mi-aș dori să existe o Manea pentru Pinguini. Oare, dacă pinguinii ar fi oameni, ar folosi Axion sau Fairy? O întrebare la care să vă gândiți. 

Până atunci, rămânem cu ce avem: WhatsApp, două reacții puse cu greu, mult "așa se face" și, din când în când, câte un prieten adevărat. Mai rar. Ca un pinguin care găsește Axion la reducere.