Repetabila tăcere

Cine are părinți, pe pământ nu în gând

Când ei nu te văd, rămâi frunză în vânt.

Sunt părinți încă vii, fără strop de căință,

cu copii care cresc dintr-o mută sentință.

Cine are părinți, încă nu e pierdut,

Cine are părinți are încă trecut. 

Dar sunt și copii cu tatăl absent,

Crescuți între lipsă și frig permanent.

Să îți fie copilul cu o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus, și ce chin, cât nesomn?

Căci tot ce-ai lăsat e un gol cu prestigiu,

pentru cei ce-au crescut între chin și litigiu.

Moștenirea ta nu e doar slavă și vers,

ci o casă cu ziduri-n durere și mers.

Un copil de pripas cu o mamă căzută -

bolnavă apoi și cu mintea pierdută.

"Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii,

Nu copil de părinți, ci părinte de fii."

Așa ai rostit, cu putere de zeu,

dar propriul copil l-ai uitat, chiar pe-al tău.

Poți fi nume de carte, simbol național,

Dar ca tată-ai rămas un ecou inegal.

Fiica ta a crescut din nevoi și din ploi

Cât tu-ți declamai adevărul la noi. 

Iar eu? Am tăcut, căci se tace din frică,

Când strigă nedreptul, dar dreptul nu strigă.

Nu-ți scriu cu ură, nici cu respect.

Sunt martor tăcut, deci martor perfect.

Acum scriu și eu, și-ți las foarte clar:

Din numele tău nu-mi voi face altar.

Scriu pentru mama, scriu pentru mine,

Și pentru fiicele crescute-n ruine.

Poți să fii geniu, poet național,

Dar un tată absent rămâne banal.

Să-ți cânte mulțimea, cu steaguri, cu dor.

Eu nu te slăvesc. Port altfel de onor.