Terapizarea nesimțirii

Terapizarea: de la vindecare la sclipici peste rahat. 

Nu stiu daca exista cuvantul terapizare, probabil ca nu asa ca daca ajunge in DEX o sa cer drepturi de autor. Din fericire, mersul la terapie a crescut. Din păcate, prea puțini din România se duc. Dacă aș avea o baghetă magică, aș trimite toată generația veche la terapie. Dar majoritatea se mulțumesc să trăiască în negare și să-și reverse frustrările pe cei din jur: pe copii, că sunt mai la îndemână, sau pe alcool. Sunt posibilități infinite. 

Pentru cei care merg la terapie sau urmăresc mult conținut despre sănătate mintală, am observat o altă extremă. Folosirea limbajului terapeutic ca să acopere lipsa de efort și comportamente urâte cărora vor să le adauge niște sclipici terapeutic sau uneori spiritual. Transformarea terapiei dintr-un instrument de vindecare într-un instrument de validare a egoismului.  Un soi de rahat învelit în bomboane colorate sau "sclipici spiritual" pentru cei care nu merg la terapie. 

"Bad texter-ul" (sau "nu e cu mesajele") 

Aceasta e preferata mea. Mai nou, se poartă ideea că pur și simplu "nu te pricepi" să răspunzi. Așa că mi se răspunde după trei luni sau sunt lăsat vorbind singur, pentru că "așa e el". Problema e că același bad texter răspunde în 30 de secunde când îl sună șeful, trimite meme-uri la 2 noaptea pe grupuri și comentează pe Instagram în timp ce tu aștepți un răspuns de trei zile. Dar nu te supăra! Respectă-i personalitatea, dar rămâi disponibil în viața lui.  "În era în care telefonul e o extensie a mâinii, 'bad texter' e doar un cod politicos pentru 'nu ești destul de important'." E o lipsă cruntă de efort sub un label inventat. Și apoi se miră că sunt singuri. 

Grupul de WhatsApp "mort" și Ghosting-ul deghizat 

2) Grupul de WhatsApp mort - Mai nou sunt si grupuri de WhatsApp unde organizezi ceva si multi efectiv nu raspund, nici sa zica da, nici sa zica nu. Sau spui ceva important pentru tine si te lasa vorbind. Minim de respect este sa raspunzi ca daca ai fi la o masa in oras cu aceiasi oameni ai zice, ba nu pot veni. La un moment dat in grupuri de genul, nu mai raspunzi nici tu. Si poate sa zica cineva ceva? De regula cel care zice: ba, nu e ok, am zis ceva e catalogat cel dificil, nu cei care fac zero efort. Absenta e cumva scuzata, ba chiar glorificata sub label-ul " imi protejez linistea".  De fapt ești nesimțit. A nu face ceva este in sine o alegere. Sau mai exista unii care-s pe grup si se victimizeaza ca abia a intrat si sunt 50 mesaje. Domne, e greu sa dai un scroll sa vezi ce s-a vorbit. Ma intreb daca bara a stat vreodata atat de jos. Epidemie de singuratate sau epidemie de absenta?

Si ca tot am zis de grupuri de Whatsapp, de ce e ok sa lasi oamenii pe "seen" si sa nu le mai raspunzi in mijlocul unei conversatii? Din nou, ai face asta in realitate? Mi se pare o lipsa de respect si asa o jale normalizata. Poti sa zici un "revin" ceva. Pentru persoanele batrane care aveau Yahoo Messenger si o doza de 7 ani de-acasa exista "brb". Acum ce s-a intampla? Se poarta ghosting-ul sau fantomele de oameni?  Oamenii chiar uită că în spatele ecranului e un om care așteaptă, nu un bot si aceasta anestezie digitala are consecinte.

Oamenii au "sezoane"  

Ah si exista aceasta scuza ca "oamenii au sezoane". O ador. Da, oamenii trec prin perioade si uneori sunt mai disponibili, alteori mai putin. Dar din ce stiu, nu sunt in coma in momentele alea. Sa dispari cand vrei sa te intorci cand vrei fara sa te intereseze ce fac "cei dragi" cand dispari, mi se pare un mod destul de superficial si centrat pe tine. Lucruri nu ti se intampla, ai o serie de alegeri zilnice. "Oamenii au sezoane." Ok. Dar între timp tu exiști. Ți se întâmplă lucruri, ai nevoie de cineva, treci prin perioade grele sau bune pe care ai vrea să le împărtășești. Ei nu știu. Nu întreabă. Și când revin — calzi, ca și cum nimic nu s-ar fi intamplat conversatia continuă de unde au lăsat-o ei. Nu de unde ai rămas tu. Convenabil, n-am ce zice. Si ma intreb daca genul asta de interactiuni sunt favorizate de mediul online sau ar fi fost asa si-n realitate. Candva relatiile erau mentinute si in perioade mai grele, mai ieseai la bloc, te mai plangeai de ceva, nu disparea nimeni 4 luni ca-l strigai la fereastra. Si asa se forma comunitatea. Eu nu cred ca poti forma relatii adevarate si mai ales comunitati daca dispari asa si o dai cu sezoanele.  

Limitele magice

Partea mea preferata sunt "limitele". Limitele există și sunt reale. Dacă cineva te agresează, te manipulează, îți încalcă spațiul personal: da, ai dreptul la limite clare. Nimeni nu contestă asta. 

Problema e ce s-a întâmplat după ce toată lumea a descoperit terapia pe TikTok. Mai nou "am nevoie de spatiu" inseamna sa dispari oricat si sa te intorci ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat fara sa adresezi problema. E o dispariție cu vocabular fancy. 

Apoi există limitele ca ultimatum. Dacă tot grupul nu face ce vrei tu, nu mai vii. Dacă conversația nu merge cum vrei tu, e "o încălcare de limite." Orice conflict firesc, orice moment de fricțiune normală într-o relație devine brusc o traumă de adresat în terapie. Limitele reale protejează relații. Limitele false înlocuiesc responsabilitatea în ele.

Și clasicul: "nu am nevoie de dramă în viața mea."

Și apoi există varianta premium: "pun limite față de oamenii toxici din viața mea." Sună responsabil si logic, ca cineva care se respectă. Uneori chiar e real. Există oameni toxici și limite necesare. Si exista relatii unilaterale sau care ai incercat sa ai mai multe discutii si celelalat nu e dispus sa ajusteze niste comportamente. Dar sa blochezi pe cineva sau sa dispari ca "nu datorezi nimanui nimic" e un mesaj mai toxic. 

Dar am observat că "toxic" și "limită" apar cel mai des exact când cineva vine cu o problema de discutat sau când are o problemă reală. Când conversația nu mai e ușoară și superficială, brusc devine "prea mult", "îmi ia energia", "am nevoie de o relație sănătoasă.".  Traducere: dacă semnalezi că ceva nu e ok: dramă. Dacă vrei o conversație dificilă: dramă. Dacă ai o nevoie: dramă.  

"Așa sunt eu" — identitatea ca scut

Mai există și oamenii care își construiesc o identitate din întârzieri cronice sau din diagnosticele lor. Nu problema în sine e problema:  ci felul în care devine argument final, punct, conversație închisă. Au ADHD, deci e normal să întârzie două ore fără un mesaj sau sa amane ceva ce ti-au promis. Au depresie, deci e ok să anuleze cu o oră înainte. Iar tu trebuie să înțelegi. Neconditionat. Că dacă nu înțelegi, ești lipsit de empatie. Devine totul despre ei si nevoile lor. 

Singurul caruia i se cuvine rabdare neconditionata este unui copil. In rest, relatiile sunt reciproce si da, uneori sunt perioade mai grele cand unul se ajusteaza la celalalt mai mult dar cand "greul" cuiva devine identitate, meh. Oare e doar un egoist cu relatii unilaterale si limbajul terapeutic doar convenabil?

Un diagnostic poate explica de ce ceva e mai greu. Nu anulează impactul asupra celorlalți și nici nevoia de minim efort: un mesaj, un heads-up, o încercare de a nu lăsa oamenii în aer. Problema apare când totul devine unilateral si cu standarde duble: tu te adaptezi si el nu. Celălalt nu mai are nimic de ajustat pentru că "așa e el." 

Acest hiper individualism si limbaj terapeutic ca arma pentru egoism au normalizat relatiile de suprafata si lipsa de reponsabilitate pentru oameni pe care nu te poti baza sau care nu-ti sunt alaturi la greu. Daca oamenii ei cred ca fac ceva bine si "isi protejeaza pacea" nu simt nicio consecinta, ba chiar a devenit o insigna de onoare sa ai un comportament narcisist desi ironic, termenul asta e folosit cel mai abuziv de toata lumea care da de un magar.