Terapizarea nesimțirii
Terapizarea: de la vindecare la sclipici peste rahat
Nu știu dacă există cuvântul "terapizarea", dar dacă ajunge în DEX, o să cer drepturi de autor. Din fericire, mersul la terapie a crescut. Din păcate, prea puțini oameni se duc. O parte din generația veche se mulțumește să trăiască în negare. Vecinul, șoferul din față, "tinerii de azi", guvernul, vremea, norocul, oricine în afară de ei.
Pentru cei care merg la terapie sau urmăresc mult conținut despre sănătate mintală, am observat o altă extremă. Folosirea limbajului terapeutic ca să acopere lipsa de efort și comportamente urâte cărora vor să le adauge niște termeni terapeutici. Transformarea terapiei dintr-un instrument de vindecare într-un instrument de validare a egoismului. Un soi de rahat învelit în bomboane colorate sau "sclipici emoțional" pentru cei care nu merg la terapie.
Fac terapie de vreo 10 ani. Nu sunt terapeut, sunt client, și asta e perspectiva mea de pe canapeaua gri de "vis-à-vis". Și apropo, de ce canapeaua e mereu gri?!
După un deceniu de procesat propriile traume, am început să observ cum, în spațiul public, terapia a fost scoasă din cabinet și 'rebranduită' ca un manual de instrucțiuni pentru egoism.
Cum a ajuns terapia să promoveze focusul pe persoană ? Când ideea de bază, după părerea mea, este să promoveze capacitatea de a relaționa. Și fac o precizare importantă: nu vorbesc aici de momentele de criză: doliu, boală, catastrofe. Eu aici vorbesc de comportamente cu scuze devenite identitate colectivă.
Și unde prinde mai bine sclipiciul ăsta dacă nu în mediul digital?
"Bad texter-ul" (sau "nu e cu mesajele")
Aceasta e preferata mea. Mai nou, se poartă ideea că pur și simplu "nu te pricepi" să răspunzi. La cei tineri mă refer. Așa că ți se răspunde după 6 luni sau ești lăsat vorbind singur, pentru că "așa e el". Problema e că același bad texter răspunde în 30 de secunde când îl sună șeful, trimite meme-uri la 2 noaptea pe grupuri și comentează pe Instagram în timp ce tu aștepți un răspuns de trei zile. Dar nu te supăra! Respectă-i personalitatea, dar rămâi disponibil în viața lui și oferă-i celebra "înțelegere".
În era în care telefonul e o extensie a mâinii, "bad texter" e doar un pretext de evitare, cred eu. Sau o lipsă cruntă de efort sub un label inventat. Există mesajele vocale, telefoane, există alte căi atunci când nu îți place să scrii mesaje. Firește că acest bad texter nu le folosește.
Cum a ajuns evitarea patologică să fie normalizată? Și apoi se miră că sunt singuri.
Dar dacă la nivel individual e enervant, pe grupurile de WhatsApp lipsa de efort devine de-a dreptul sport național și se numește "Grupul mort".
Grupul de WhatsApp "mort" și Ghosting-ul deghizat
Mai nou sunt și grupuri de WhatsApp unde organizezi ceva și mulți efectiv nu răspund, nici să zică da, nici să zică nu. Sau spui ceva important pentru tine și te lasă vorbind. Dacă ești la o masă în oraș cu aceiași oameni răspunzi că mna, nu vrei să fii nepoliticos, dar cum de este ok să fii în scris?
Și poate să zică cineva ceva? De regulă, cel care are curajul să spună: "Bă, nu e ok, am zis ceva important și m-ați lăsat vorbind singur", este imediat catalogat drept cel "dificil" sau "prea intens". Nu cei care fac zero efort sunt problema, ci tu, că ai îndrăznit să observi absența lor. E o răsturnare de valori fascinantă: nesimțirea este protejată de jargonul relaxării, în timp ce bunul simț este etichetat drept agresiune. A nu face nimic, a nu răspunde, a nu reacționa este în sine o alegere activă. Atunci când este un tipar prelungit, cred că i se transmite celuilalt că timpul și prezența lui nu valorează nici măcar cele două secunde necesare unui "Nu pot acum".
La un moment dat în grupuri de genul, ți se ia, nu mai răspunzi nici tu. Și atunci același om care n-a găsit timp de un răspuns în trei zile găsește brusc timp să te invite la nuntă, la botez, la aniversare. Parcă devii și tu "bad texter" cu așa oameni.
Mai există și categoria celor care se victimizează pe grup: "Aoleu, abia am intrat și sunt 50 de mesaje, nu stau să citesc". Domne, e greu să dai un scroll de 5 secunde să vezi ce s-au chinuit alții să organizeze? Ești atât de ocupat sau atât de important încât efortul colectiv al prietenilor tăi e sub demnitatea degetului tău mare?
Mă întreb dacă bara respectului a stat vreodată atât de jos. Ne plângem de o "epidemie de singurătate", dar adevărul e că trăim o epidemie de absență. Vrem beneficiile comunității, dar refuzăm să plătim prețul minim: o doză de efort.
Oamenii au "sezoane"
Ah, și există această scuză că "oamenii au sezoane" sau "te ia viața". O ador. Da, oamenii trec prin perioade și uneori sunt mai disponibili, alteori mai puțin. Dar, din ce știu, nu sunt în comă în momentele alea. Să dispari când vrei și să te întorci când vrei, fără să te intereseze ce fac "cei dragi" cât timp tu ești absent, mi se pare un mod destul de superficial și centrat pe tine. Viața nu "ți se întâmplă", ai o serie de alegeri zilnice. Oamenii au sezoane, dar prietenia nu e agricultură. În timp ce tu ești în "sezonul tău de liniște", celălalt continuă să existe. I se întâmplă lucruri, are nevoie de cineva, trece prin perioade grele sau bune pe care ar vrea să le împărtășească.
Și când revin, apar calzi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar conversația continuă de unde au lăsat-o ei. Nu de unde ai rămas tu. Convenabil, n-am ce zice.
Și mă întreb dacă genul ăsta de interacțiuni sunt favorizate de mediul online sau ar fi fost așa și în realitate. Cândva, relațiile erau menținute și în perioade mai grele: mai ieșeai la bloc, te mai plângeai de ceva, nu dispărea nimeni 4 luni că-l strigai la fereastră. Și așa se forma comunitatea.
Eu nu cred că poți forma relații adevărate și, mai ales, comunități, dacă dispari așa și o dai cu sezoanele. De cele mai multe ori, aceste dispariții sunt justificate prin nevoia de a-ți "proteja liniștea". Dar ce înseamnă asta, de fapt?
Protejarea liniștii
Din ce știu, protejarea păcii înseamnă să spui "nu" când nu mai faci față la ceva în mod repetat. Sau când cineva caută ceartă pe o perioadă lungă, când există abuz sau când ești într-o relație unidirecțională.
Protejarea liniștii nu înseamnă să fii un om volatil pe care ceilalți nu se pot baza și care anulează repetat pe ultima clipă fără să se gândească la impact. Sau țepar, pe românește. Felicitări, ți-ai protejat liniștea atât de bine încât ai rămas singur într-un vid de egoism. Liniștea ta poate, doar poate, nu ar trebui să fie construită pe anxietatea celor care te așteaptă.
Comunitățile și relațiile se construiesc din micro-angajamente respectate în timp. Nimănui nu-i place să-și ia țeapă, dar cumva devine acceptabil când o faci altora. Cineva cu tendințe evitante ar numi asta "presiune". Dar de când e presiunea un lucru rău prin definiție? La sală există presiune, la job există presiune, în orice lucru care contează există presiune. Ideea că relațiile ar trebui să funcționeze fără efort, fără fricțiune, fără niciun cost, în timp ce orice alt domeniu al vieții cere muncă, mi se pare o fantezie comodă si infantilă.
Și uite așa, din dorința de a nu fi deranjați, am ajuns la arsenalul greu: "limitele magice".
Relativizarea convenabilă
Și mai există o boală a comunicării moderne, hrănită tot din manualele de popularizare a psihologiei: relativizarea faptelor. Am ajuns să nu mai facem diferența între un fapt și o opinie. Dacă spui că alcoolul este toxic, se trezește cineva să te corecteze: "Te rog, vorbește în numele tău. Pentru mine funcționează. Din experiența mea..."
Nu, mersi. Apa fierbe la 100°C indiferent de starea ta de spirit, iar alcoolul este corelat cu șapte tipuri de cancer indiferent dacă ne place sau nu să bem un șpriț. Plus alte efecte oribile. Nu judec dacă cineva alege să bea, dar să nu transforme faptele în opinie pentru că vrea să mențină un obicei.
Să folosești formule de tipul "Eu simt că..." pentru a contesta cercetări științifice nu este terapeutic, este pseudo-știință. Reacțiile chimice funcționează în felul în care funcționează indiferent de credințele tale. Din păcate, nu suntem centrul Universului. Uneori suntem doar niște entități iraționale si speriate care doar fug de vidul existential și încearcă să-l nege prin jargon psihologic.
Alt exemplu care mă supară. În situații de abuz grav, în fața femicidului sau a violenței, să folosești concepte precum "co-dependență" sau "responsabilitate împărțită" ca să sugerezi că vina e undeva la mijloc mi se pare o mizerie. Aici, limbajul terapeutic devine iarași un instrument de validare a agresorului. Uneori, adevărul nu e la mijloc: uneori, există doar o victimă și un agresor. Că victima a avut un rol în situație nu se egalizează cu a prelua din vina agresorului.
Limitele magice
Partea mea preferata sunt "limitele". Limitele există și sunt reale. Dacă cineva te agresează, te manipulează, îți încalcă spațiul personal: da, ai dreptul la limite clare. Nimeni nu contestă asta.
Problema e ce s-a întâmplat după ce toată lumea a descoperit terapia pe TikTok. Mai nou "am nevoie de spațiu" înseamnă să dispari oricât și să te întorci ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să adresezi problema. E o dispariție cu vocabular fancy.
Apoi există limitele ca ultimatum. Dacă tot grupul nu face ce vrei tu, nu mai vii. Dacă o conversație nu merge cum vrei tu, e "o încălcare de limite." Orice conflict firesc, orice moment de fricțiune normală într-o relație devine brusc o traumă de adresat în terapie. Limitele reale protejează relații. Limitele false înlocuiesc responsabilitatea în ele.
Și apoi există varianta premium: "pun limite față de oamenii toxici din viața mea." Sună responsabil si logic, ca o persoană care se respectă. Uneori chiar e real. Există oameni toxici și limite necesare. Și există relații unilaterale ori care ai încercat să ai mai multe discuții și celălalt nu e dispus să ajusteze niște comportamente. Dar să blochezi pe cineva sau să dispari că "nu datorezi nimănui nimic" e un mesaj hiper individualist.
Am mai observat că "toxic" și "limită" apar cel mai des exact când cineva vine cu o problemă validă de discutat. Sau când are nevoie de ajutor. Când conversația nu mai e ușoară și superficială, brusc devine "prea mult", "îmi ia energia", "am nevoie de o relație sănătoasă." Traducere: dacă semnalezi că ceva nu e ok: dramă. Dacă vrei o conversație dificilă: dramă. Dacă ai o nevoie: dramă.
Și dacă terapia a fost rebranduită ca manual de egoism, spiritualitatea oferă ediția deluxe. Aici, lipsa de responsabilitate capătă un aer cosmic. "Nu îți aliniezi energia cu a mea" înseamnă că nu suport să fiu contrazis. "Am simțit că trebuie să mă retrag" înseamnă că am dispărut fără explicații. "Totul se întâmplă cu un motiv" e cel mai convenabil răspuns când nu vrei să îți asumi că ai avut impact negativ. "Relațiile au finalul lor și e firesc, ne-am învățat «lecția»", zice persoana care a evitat orice discuție. Iluminarea, în varianta asta, seamănă mult cu egoismul clasic, doar că vine cu un vocabular mai pe pietre prețioase.
"Așa sunt eu" — identitatea ca scut
Dacă mai aud fraza asta o singură dată, o să mănânc cartofi dulci. Și urăsc cartofii dulci. Mai există și oamenii care își construiesc o identitate din întârzieri cronice sau din diagnosticele lor. Nu problema în sine e problema: ci felul în care devine argument final, punct, conversație închisă. Au ADHD, deci e normal să întârzie două ore fără un mesaj sau să amâne ceva ce ți-au promis. Un diagnostic de ADHD explică de ce ai uitat, nu scuză de ce nu ți-ai cerut scuze. Au depresie, deci e ok să anuleze cu o oră înainte. Iar tu trebuie să înțelegi. Neconditionat. Că dacă nu înțelegi, ești lipsit de empatie. Argumentul "ești lipsit de empatie" funcționează doar dacă empatia e o stradă cu un singur sens. Dar persoana care anulează constant, întârzie cronic și nu se scuză; câtă empatie arată față de cel care o așteaptă, se reorganizează, se adaptează? Un diagnostic poate explica de ce ceva e mai greu. Nu anulează impactul asupra celorlalți și nici nevoia de minim efort: un mesaj, un heads-up, o încercare de a nu lăsa oamenii în aer. Problema apare când totul devine unilateral si cu standarde duble: tu te adaptezi si el nu. Celălalt nu mai are nimic de ajustat pentru că "așa e el."
Devine totul despre ei și nevoile lor. Sau "așa sunt ei", au întârziat toată viața, și-au construit o serie de obiceiuri proaste și în loc să le schimbe, preferă să aducă argumentul suprem. Probabil că s-au născut și întârziați. Obiceiul prost care n-a întâlnit niciodată rezistență devine identitate. Interesant cum același om care "așa e el" și n-a fost punctual în viața lui apare la aeroport cu două ore înainte. N-a întârziat niciodată atunci cand a avut zbor. N-a zis "așa sunt eu" la check-in. Miraculos, când consecințele (mai ales financiare) sunt reale, "personalitatea" dispare. De multe ori, un întreg sistem susține asta. "Așa e el." Așa țipă el la alții. Așa nu respectă pe nimeni. Așa se gândește doar la el.
Singurul căruia i se cuvine răbdare necondiționată este unui copil. În rest, relațiile sunt reciproce și da, uneori sunt perioade mai grele când unul se ajustează la celălalt mai mult. Dar atunci când "greul" cuiva devine identitate, e mai complicat. Oare e doar un egoist cu relații unilaterale și limbajul terapeutic doar convenabil?
Poate sunt doar eu, dar acest hiper-individualism și limbajul terapeutic folosit ca armă au normalizat relațiile de suprafață și lipsa de responsabilitate. Am ajuns să nu mai facem diferența între ceva ce este toxic și ceva ce este doar incomodul existențial. Eu cred ca terapia ar trebui să te învețe cum să fii un om mai bun alături de alții.
Un conflict e incomod, nu e neapărat traumă. Să depui efort pentru cineva e o alegere, nu o "scurgere de energie". Să răspunzi la un mesaj e un minim de civilizație, nu o încălcare a păcii interioare.
Experiențele umane firești au fost patologizate iar anumite instrumente terapeutice sunt folosite acum ca insigne de onoare pentru egoism sau evitare. E chiar fascinant de ironic: strigăm "narcisist!" la oricine ne contrazice în timp ce ne protejăm propriul egoism cu ziduri sclipicioase de "limite" și "sezoane".