Uterul Național

17/05/2026

Acum ceva ani scriam despre Cântarul Național și despre cum, la nivel colectiv, greutatea individuală pare să aparțină mulțimii. Cum e social acceptat să ne dăm cu părerea despre corpul altcuiva, ba chiar mai mult a devenit un soi de inițiere a conversației. Un icebreaker național. 

Cum e vremea pentru britanici, așa sunt kilogramele pentru români: un subiect "neutru",  "inofensiv", la îndemână. Și apoi mi-am dat seama că exact același lucru se întâmplă cu alt organ. Bine ați venit la Uterul Național.  

"Și voi? Când faceți un copil?" 

De regulă, întrebarea asta vine de la oameni care te văd o dată pe an. Oameni care nu știu nici cu ce te ocupi, nici cum ai fost ultima perioadă, dar vor să știe dacă faci copii. Mi se pare corect, totuși. Starea uterului tău e aparent informație de interes public. Data viitoare cred că o să le arăt direct ecografia ovarelor, să avem conversația completă. Pentru cei curioși, cel stâng nu se vede bine. 

Părerea mea este că cine suportă consecințele unei decizii ar trebui să și aleagă. Cine face copilul, cine îl poartă, cine îl naște, cine se trezește noaptea cu el, acela decide. Nu vecinii sau rudele. Și nici domnul curios de la magazinul mixt. 

Problema nu e doar întrebarea în sine, ci ceea ce ignoră ea cu desăvârșire. Când o arunci la o masă de Paște, nu știi cui i te adresezi. Nu știi dacă persoana din fața ta încearcă de doi ani. Nu știi dacă a pierdut o sarcină sau mai multe. Nu știi dacă face IVF și numără foliculi și analize și speranțe pierdute. Nu știi dacă a aflat că nu poate. Totul este tratat ca un subiect social banal, o simplă bifă pe o listă de realizări obligatorii. 

Sfaturi necerute

În tot acest zgomot de fundal, ești bombardată cu mantre sociale obosite. Pentru că, în practică, toată lumea are o opinie: 

— Mai ai timp, ești tânără. 

— Nu ți-a trecut timpul?

— Când vine copilul, se schimbă tot.

—  Nu ești completă fără copil. 

— Noi nu aveam atâtea pretenții. Și uite, am crescut oameni. 

— Copiii dau sens vieții.  O să regreți dacă nu. 

— Găsești pe cineva și îți trece. 

— Nu e același lucru cu un câine.  

—  La nunta X-ului toți aveau copii.

— Cine o să vă dea un pahar de apă la bătrânețe?

— Dacă ai unul singur: Când vine al doilea copil? 

— Dacă ai prea mulți, cine te-a pus să-i faci !!!! (Adaug semnul exclamării pasiv-agresiv!) 

A avea sau a nu avea? - Shakespeare  2026 

Așa cum nu ne așteptăm ca toți oamenii să aibă aceeași meserie, de ce ne așteptăm ca toți să aibă copii? 

Nu toată lumea e făcută să fie fotbalist. Și nu toată lumea e făcută să fie părinte sau își dorește asta. Niciuna dintre variante nu e o tragedie, dar societatea noastră rareori acceptă acest adevăr fără judecată.

Se vorbește mult despre "mitul altruismului" părintelui, dar hai să fim onești: mulți părinți vor, conștient sau nu, un copil care să le continue visurile neîmplinite, să le poarte numele, să le confirme alegerile de viață. Să se simtă ei iubiți necondiționat. Un fel de câine în formă de om. Pentru un copil, e nevoie de cel puțin vreo 18 ani să le vadă defectele. Alteori, o viață. 

Unii fac copii ca să salveze o relație, să umple un gol, să aibă pe cineva care să-i iubească necondiționat sau ca să nu rămână singuri la bătrânețe. Clasicul "pahar cu apă". De ce nu un pahar de Pop Cola?! Toate acestea sunt nevoi ale părintelui, nu ale copilului. 

Zic că ar face orice pentru copilul lor, mai puțin să se uite în oglindă și să-și îndrepte comportamentele. Iar mai târziu, se întreabă retoric de ce copiii nu-i mai vizitează. 

Unii filosofi susțin că unul dintre motivele inconștiente ale reproducerii este frica de moarte. În cartea sa premiată cu Pulitzer, The Denial of Death, antropologul cultural Ernest Becker argumentează că a avea copii este unul dintre "proiectele de nemurire" ale umanității. Copilul devine astfel o formă de prelungire a sinelui dincolo de propria viață. Pentru mulți, copilul este o prelungire a lor chiar și când sunt în viață.  Copilul cel bun e înscris la activitățile pe care părintele nu le-a apucat, când e împins spre cariera pe care părintele și-a dorit-o, când e lăudat doar pentru trăsăturile care seamănă cu ale lui. 

Există, însă, și oameni care și-au dorit mereu o familie și care își asumă conștient acest rol. Se educă în creșterea copilului, au flexibilitatea de a înțelege că vremurile s-au schimbat, își fac alegerile și își asumă costurile. Merg la terapie, își construiesc o viață dincolo de copil, fără să își descarce frustrările pe el. Iar când o fac pentru că nimeni nu e un ChatGPT părinte perfect au măcar capacitatea să își ceară scuze.  Film de groază pentru generațiile anterioare de părinți.  

Și totuși, femeile care aleg deschis să nu aibă copii primesc zilnic lecții despre egoism. Aduci pe lume o persoană care nu a cerut să existe, într-o lume pe care nu a ales-o, dar ești considerată "altruistă" doar pentru că ai făcut-o. În schimb, cei care aleg să nu facă copii pentru că simt că "nu sunt pregătiți" sau că "nu ar fi corect față de un nou-născut" sunt taxați drept egoiști. Deși, dacă stai să te gândești, în lumea în care trăim, uneori poate fi o alegere mai lucidă și responsabilă.

Nu prea cred că există reproducere complet altruistă. Poate că întrebarea nu e cine e egoist. Întrebarea e cine își cunoaște motivele. Și, poate, și prețul. Fără să îl paseze copilului mai târziu, când acesta crește. Sub forma unei datorii subtile pe care copilul trebuie s-o plătească.

E copilul sensul vieții? Poate pentru unele persoane. Și da, pentru mulți este profund împlinitor.

Dar e copilul singurul sens al vieții? Eu nu am unul încă, dar găsesc sens în multe alte lucruri: timp cu cei dragi, să pictez, să scriu, un tabel Excel cu date care înseamnă ceva, o descoperire nouă.

Cinci rățuște fără sens 

Și pentru cine citește și interpretează textul ca o respingere a ideii de a avea copii: nu asta este ideea. Întâmplător, eu îmi doresc un copil. E egoist? Cel mai probabil. Ador bebelușii și copiii; pun întrebări geniale și abia aștept să fac experimente cu ei. Am mai avut grijă de copii, nu vreau să mă laud, dar chiar mă pricep. Însă nu îmi doresc ca maternitatea să fie singura mea identitate.  

Și trebuie să recunosc și partea mai puțin idealizată: copiii pot fi extenuanți, repetitivi, uneori pur și simplu plictisitori. Ceva rău. Repetă aceleași cuvinte, aceleași întrebări, asculți cântecele despre cinci rățuște până rămân zero... 

Chiar sunt curioasă dacă există vreun studiu pe Baby Shark, parca îi hipnotizează! Conspiraționiștii sunt îngrijorați de 5G, eu sunt îngrijorată de Baby Shark. 


Să fiu sinceră, un copil nu este tocmai o stimulare intelectuală de nivel înalt. Să stai doar cu un copil te însingurează; avem nevoie de oameni mari lângă care să legăm fraze întregi. 

Dosar cu șină pentru adopție vs. Liber la abuz pentru părinții biologici 

Și aici ajungem la marea anomalie a societății noastre: suntem obsedați ca toată lumea să se reproducă, dar complet nepăsători față de cum sunt crescuți acești copii. România a mai fost pe drumul ăsta. Ceaușescu a interzis avortul și contracepția printr-un decret. Apoi au apărut generații de copii pe care statul i-a cerut dar nu i-a crescut; orfelinate suprapopulate in condiții inumane, copii abandonați. Nu mai zic de femei moarte din avorturi făcute ilegal în condiții mizere. Statul voia copii dar nu voia să se ocupe de ei. Sună familiar. Acum nu mai e un decret, e doar presiunea socială de la doamna Geta sau e: Algoritmul.    

Mai mult, atunci când adopți un copil, treci prin verificări psihologice, anchete sociale, dosare. Când faci un copil biologic, nu te verifică nimeni. Ai mână liberă să-l abuzezi emoțional, verbal sau fizic, fără ca nimeni să te fi întrebat vreodată dacă ești capabil să crești un om. Și fără consecințe, de cele mai multe ori. Ca mai apoi să-i vezi în poze cu pulovere de Crăciun asortate, primind validare socială pentru "familia perfectă".

Din păcate, un filtru social ar fi complicat de implementat într-un mod care să fie și corect și realist. Dar asta nu schimbă faptul că mulți oameni cu probleme nerezolvate devin părinți. 


"S-a lăsat după naștere"

Societatea care nu te-a întrebat niciodată dacă ești pregătit să crești un om are totuși o mulțime de păreri despre corpul tău după ce l-ai făcut. Ironia este că aceleași societăți care celebrează nașterea unui copil sunt cele care stigmatizează corpul mamei pentru că nu "se întoarce rapid la normal" 

În România mai bine îți bați copilul sau îl umilești de față cu toată lumea, decât să te îngrași după naștere. Adevăratul eșec se măsoară în kg, nu în traume.

Încep părerile necerute: că alta și-a revenit repede, că te lasă bărbatul. "El te ia, el te lasă." Ca și când trebuie să te lupți pentru trofeul de-a avea un bărbat. Trebuie să arăți conform standardelor din reclamele Zara la doar două luni după ce corpul tău a produs, de la zero, o ființă umană. 

Plus că am observat că o mamă primește critică non-stop, în timp ce un tată care, până în momentul nașterii, a contribuit biologic minimal (cu indulgență) primește aprecieri. Și, apropo, de ce femeile fac copiii și bărbații le dau numele lor? La final, livrabilul poartă numele celui care a avut cel mult o contribuție infimă la început de proiect. Cumva, în spiritul patriarhatului, tot el primește nemurirea genealogică. 

Ce mi-ar plăcea să schimbe paradigma. Timp de 9 luni, ea sa-l ajute pe el, după ce l-a nascut să fie responsabilitatea lui implicită si ea să-i facă un favor.

Până atunci, burtica de tată e "băiat de casă." Plimbă copilul: "vai, ce tată extraordinar!!" Ea dacă plimbă copilul, nu ținea căruciorul bine, sau de ce nu i-a pus căciulița, sau de ce e îmbrăcat așa. Gătește o dată: "o ajută." 

Ea poate să fie medic, să opereze oameni toată ziua și tot o să fie întrebată de ce nu e acasă cu copilul. El poate să lipsească trei zile și când se întoarce e primit ca un erou. "A venit tati."  

Și apoi, după toată treaba asta, după naștere, toată lumea întreabă de copil. Cum doarme? Cât cântărește? Ca și când rolul ei s-a încheiat. Uterul Național și-a făcut treaba.

Iar această nepăsare sistemică continuă și când e vorba de viața profesională. Concediul paternal există pe hârtie, dar în practică puțini bărbați și-l iau și mai puțini angajatori îl încurajează. 

Este de-a dreptul jenant ca partener să-ți lași soția să ducă tot greul, în timp ce tu te ascunzi în spatele muncii pe care oricum o făceai și înainte. Iar când femeia încearcă să revină în câmpul muncii, plătește o taxă nescrisă: pauza din CV, colega promovată în locul ei cât timp a fost în maternal. Nu scrie nicăieri de taxa asta dar o cam plătești.

Pro-viață pe internet, pro-evaziune la pensia alimentara

Am trăit într-o bulă până acum. În naivitatea mea, credeam în egalitate. Dar realizez tot mai mult că România e încă o țară profund misogină. Plină de personaje extrem de supărate că a scăzut natalitatea sau că femeile au dreptul la avort.

În mod ironic, vorbim adesea despre aceiași domni care caută soluții pe forumurile juridice online pentru a scăpa de pensia alimentară. Sunt pro-viață pe internet, dar pro-evaziune (PV-PE) când vine vorba de propriul copil. Ei sunt pro-viață, domnilor dar nu și pro-responsabilitate. Acolo totul devine, brusc, "treaba muierii".  

Dar ce ador eu este categoria de domni care îți explică cum să naști natural "ca să radiezi". Pe aceia i-aș băga direct într-un simulator de durere, le-aș programa un nivel de contracții "naturale", iar la final le-aș scoate câte un grapefruit prin partea lor preferată. Abia după aceea le-aș reda dreptul constituțional la sfaturi necerute. 

Pe de altă parte, într-o notă mai realistă, a crescut numărul bărbaților feminiști. Sau cel puțin asta văd eu în jur, nu am citit vreun studiu. Mă refer la bărbați care se cunosc pe ei înșiși și care realizează că nu au o "servitoare" acasă, ci un partener egal. Un om cu drepturi egale, cum cer "feministele astea extremiste". Și că, dacă au un copil, nu îl moștenesc doar cu numele, ci și cu modelul de relaționare. Bărbați care își cresc propriii copii, nu doar "o ajută pe mami". Statistic, nu știu câți sunt, dar aud de tot mai mulți.

Am văzut bărbați care învață să facă o codiță împletită și l-au supărat pe Andrew Tate. Dacă asta nu e speranță, atunci ce e?!

Presiunea economică  

Dar, dincolo de excepțiile fericite din bulele noastre, realitatea te lovește imediat ce ieși din cercul discuțiilor de familie și te ciocnești de statul român. Până și voucherele Materna sunt oferite cu un soi de lehamite birocratică de câte un funcționar obosit, iar valoarea lor abia dacă acoperă strictul necesar. 

România vrea copii. Dar nu pare foarte interesată să te ajute să-i crești. Salariile rămân penibil de mici pentru standarde europene, în timp ce costurile sunt cât se poate de "europene". Piața muncii e incertă pentru toată lumea. Sau aproape pentru toata lumea. Nu și pentru indivizii care vând online workshopuri de vindecare sau metode de slăbit rapide. 

Locurile la creșă sunt puține, iar lista de așteptare începe, ironic, înainte să fi născut. Până când statul român nu înțelege că nu poți cere natalitate fără infrastructură, că ar fi bine să construiești creșe înainte să faci campanii despre "familia tradițională" și că poate e mai util să sancționezi domnii care fug de pensie alimentară decât să moralizezi femeile care își construiesc o carieră. Până atunci, "uterul național" nu are drept de veto asupra vieților personale. 

Să fii părinte e o decizie ireversibilă, complexă si personală cu enorm de multe costuri. Multe ascunse. Mai ales pentru mame. Să nu fii părinte e o alegere la fel de bună si grea. Ambele vin cu un preț, doar că pe una o aplaudă algoritmul și societatea iar cealaltă e taxată de ipocrizia colectivă. 

Eu cred că viața, cântecele cu rățuște și ovarele ne aparțin în totalitate. Chiar dacă frații Tate nu sunt de-acord. 

Share