Votul: Îndoiala e sexy

 Când știi cât de puțin știi 

Știi care-i primul lucru pe care-l înveți în cercetare?

În cercetare, te lovești repede de realitatea că știi doar o mică parte dintr-un domeniu vast, mult mai mică decât ți-ai dori. Sincer, dacă ar exista reîncarnare, cred că mi-ar trebui vreo o mie și una de vieți doar să înțeleg complet domeniul meu. 

Îmi amintesc de o discuție cu unul dintre cei mai respectați experți în magnetorecepție. L-am întrebat ceva iar răspunsul lui m-a inspirat: "Nu știu. Stăpânesc doar o parte din problemă. Sper că vă e totuși de ajutor."

În știință, delimitarea competenței este primul pas spre o înțelegere riguroasă. Și odată ce accepți asta, încep să-ți sară în ochi toate situațiile din viața reală unde exact lipsa acestei atitudini e problematică.

Zahăr, corupție și Evul Mediu

Până nu demult, nu prea dădeam importanță politicii. Trăiam în filmul ăla clasic românesc, ușor de victimă, ușor fatalist: "N-are rost, toți sunt la fel, oricum fură, ce mai contează votul meu?". Însă acum înțeleg cât de mult contează cine te reprezintă.

Și mai înțeleg un lucru: că multe discuții publice sunt construite să ne abată de la ce contează. Multe discuții publice mută lumina de pe teme centrale: educație, sănătate, cercetare, infrastructură pe teme irelevante sau hiper-moralizatoare. Se învârt în jurul unor teme de zici că suntem în Evul Mediu (cine cu cine doarme, cum se definește corect familia, cum ar trebui să nască femeile), în timp ce mulți abia își permit strictul necesar.

Este o formă de distragere colectivă: dezbatem intens lucruri care nu ne schimbă viața de zi cu zi, dar ignorăm fix ce ne-o determină.

Păreri vs fapte

De aici până la avalanșa de opinii nesusținute mai e un singur pas. Și uite așa ajung înapoi la ideea mea cu expertiza. Eu n-am studii în științe politice. Așa că, ce fac? Am început să caut răspunsuri la cei care chiar se pricep. Pentru că am învățat că există o diferență fundamentală între o simplă părere și un fapt solid, verificat. Nu-s fan Crin Antonescu, dar trebuie să-i dau credit că a pus punctul pe "i" exact la chestia asta într-o dezbatere. Păcat că momentul ăla de luciditate s-a transformat rapid într-un circ politic. Ce putem împrumuta noi, muritorii de rând, din știință pentru politică?

In primul rand intrebari:

Ești dispus să te răzgândești dacă datele noi îți arată că ai greșit?

Limitele sunt sexy

Pe mine, cercetarea m-a învățat fix asta: că îndoiala nu e slăbiciune, ci metodă. Această conștientizare a limitelor personale este un atu: ne forțează să rămânem curioși și să respingem siguranțele absolute. Pentru că certitudinile sufocă dialogul și progresul. Mai ales când nu sunt susținute de date. 

Copiii cuminți care nu înțeleg democrația

Dar de ce ne este aşa de greu să avem gândirea critică? Răspunsul e complex: cred totuşi că un factor este că nu ne-a învăţat nimeni. Şcoala ne-a învăţat să stăm cuminţi în bancă, să nu tulburăm liniştea, să învăţăm pe dinafară: fără să comentăm, fără să întrebăm. Îmi amintesc în clasa a V-a când fiica unei învăţătoare a luat 10 la biologie doar din favoritism şi eu m-am revoltat şi am spus că nu este corect. Mi s-a zis instant că sunt "problematică". Și să știți că asta a fost cea mai blândă reacție la protestele mele. Ce înveți din asta, ca elev? Că nedreptatea trebuie tolerată. Că e mai sigur să taci și să te conformezi.

Ani mai târziu, ne trezim într-o societate în care o parte dintre adulții reprimați confundă libertatea cu haosul și protestul cu vandalismul. 

"O mașină Digi24 a fost răsturnată de protestatari."

E frustrant să vezi cum unii ignoră tocmai fundamentele democrației: că libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Că regulile nu sunt opționale. Că a încălca legea, sub pretextul "libertății", nu e un act de curaj, ci o formă de dispreț față de ceilalți, față de efortul colectiv, față de ideea de sistem funcțional. Democrația nu înseamnă să faci ce vrei. Înseamnă să înțelegi de ce nu poți face orice.

Dar înseamnă și altceva. Înseamnă că ai dreptul să votezi. Să protestezi pașnic. Să critici puterea fără să fii arestat. Să ai acces la justiție. La educație. La informație. Să-ți spui părerea, chiar dacă e diferită de a majorității, atâta timp cât o faci cu respect față de ceilalți și față de lege.

Democrația îți oferă libertăți, dar și responsabilități. Nu e un loc fără reguli. E un loc în care regulile sunt făcute cu și pentru oameni, nu împotriva lor.

Vot informat vs fanatism

Îmi amintesc foarte bine alegerile prezidențiale din iarnă. După ce am analizat cu atenție toate opțiunile, am concluzionat că Elena Lasconi era varianta cea mai decentă în contextul respectiv. În turul al doilea, care n-a mai venit după primul scrutin, ea ar fi fost contracandidata lui Georgescu și ne oferea, pentru prima dată, șansa să avem o femeie președinte. Nu eram, însă, la fel de convinsă de ea precum am fost de Maia Sandu, dar mi s-a părut "răul cel mai mic". 

În contrast, l-am urmărit pe Călin al nostru cu discursuri pline de cuvinte mari, dar complet goale de conținut. În esență, transmitea NIMIC. Un fel de ghiveci pseudo-intelectual. Și totuși, prea mulți păreau seduși. Poate pentru că, atunci când nu ai gândire critică, confunzi cuvinte pompoase cu idei bune. Când un candidat se contrazice public, repetat, iar tu continui să-l susții obsesiv, nu mai e vorba de susținere, e fanatism. Și fanatismul, indiferent de formă, e periculos. Pentru că blochează întrebările. Închide conversația. Te face să crezi că ai dreptate prin credință, nu prin argument.

Iar pentru un om cu o gândire științifică, e greu de înțeles. Ca să nu mai zic de unele aberații debitate care m-au făcut, ca om de știință, să mă amuz și apoi să mă crispez fizic. Sau cum spunea doamna Cristela:

"Zahărul se rotește la stânga în timp ce toate celelalte molecule se rotesc la dreapta. Avem alunițe pe corp pentru că se caramelizează zahărul pe care l-ai mâncat la soare."
— Cristela Georgescu

M-a durut jugulara când am auzit asta. Halucinant, să moară inamicii! Și nu știi dacă să râzi sau să plângi.

Ajustează ipoteza

Recunosc: după ce am analizat contextul de atunci, am considerat că Elena Lasconi era o alegere ok. Dar după ce au apărut "celebrele" poze și declarațiile de după, e clar că nu aș mai pune ștampila pe ea. Nu am mai văzut așa victimizare de la ultima despărțire. 

Și asta nu mă face inconsecventă. Mă face deschisă. Pentru că unul dintre cele mai sănătoase reflexe pe care ți le formează știința este exact acesta: să-ți schimbi părerea în funcție de datele noi. Nu din slăbiciune, mai degrabă pentru că realitatea s-a schimbat sau s-a clarificat.

Una dintre cele mai utile întrebări în acest proces este:

Ce a făcut concret acest om, lăsând la o parte ce simt eu? Pot verifica ce spune?

E o întrebare care pune emoția pe locul doi și lasă loc rațiunii. Pentru că dacă nu există rezultate clare, verificabile, dacă nu există un istoric de fapte coerente cu vorbele, atunci ipoteza "acest candidat mă va reprezentă bine" merita respinsă. Și testată alta.

Eroarea Nirvana

Există o capcană mentală în care am căzut și eu, la un moment dat și sunt sigură că mulți dintre noi o recunosc: "Oricum sunt lucruri pe care nu le știm, deci degeaba votăm."

Oficial se numește eroarea Nirvana: comparația între o realitate imperfectă și un ideal imposibil. Și din păcate concluzia pe care o tragem e greșită: dacă nu putem schimba totul, atunci nu merită să facem nimic. Această gândire nu vine doar din dezamăgire, ci și dintr-o formă subtilă de perfecționism: refuzăm realitatea pentru că nu corespunde unei versiuni ideale a lumii. 

Dar democrația reală funcționează gradual: prin ajustări, corecții, presiune publică, vot conștient.

Faptul că nu avem acces la toate discuțiile din spatele ușilor închise nu înseamnă că suntem complet neputincioși. Avem:

• programe electorale pe care le putem analiza
• istoricul deciziilor și al guvernării
• gradul de transparență (chiar și când vopsesc ouă)
• asumare publică a candidaților
• relația candidaților cu pisicile (aparent contează pe Tik Tok) 

Poate că nu putem controla fiecare detaliu, dar putem evalua ce e vizibil și putem sancționa derapajele. Votul e mai mult decât un gest simbolic, e un mecanism de feedback civic. Votul nostru transmite: "Livrează sau pleacă."

Democrația nu e magie și nici utopie. E un proces lent, uneori frustrant, dar funcțional, atâta timp cât participăm. Puterea noastră nu este absolută. Dar nici nulă. 

E ca în știință: nu controlezi întregul sistem, dar ai variabile pe care le poți influența. Și uneori, exact acele variabile decid direcția. Cum a fost cu Maia Sandu in Republica Moldova si diferența de voturi care a contat. 

Populism: emoții tari, gândire slabă

Și tocmai pentru că avem atât de puțină încredere în ce e verificabil, ne prind foarte ușor discursurile care par să explice totul prin "ei" vs. "noi". 

Am mai citit și eu despre populism, nu e aria mea de expertiză dar ceva-ceva tot mi-a rămas. Ce am înțeles până acum este că liderii populiști își prezintă mesajul ca o luptă între "oamenii de rând" și o "elită coruptă". Un exemplu bun este măscăriciul de Trump.

Totuși, odată ajunși la putere, acești lideri adoptă frecvent comportamente similare cu cele ale elitei pe care o criticau inițial. Șocant, nu? Sau uităm că ei sunt, de fapt, parte din acea elită? Nu cred că George Simion e prea stresat dacă-i ajung bonurile de masă. Astfel, apare o neconcordanță vizibilă între discursul lor public și acțiunile lor concrete. O strategie des întâlnită în acest proces este stimularea unor emoții puternice în rândul populației, precum frica sau furia.

Acest lucru are un dublu efect: pe de o parte, întărește legătura dintre susținători și lider; pe de altă parte, conform unor studii, poate reduce tendința oamenilor de a analiza critic informațiile primite sau comportamentul liderului.

Cumva… nu mai e campanie. Devine cult.

Simplu = suspect

Alături de populism apar și soluțiile miraculoase: rețete de "pâine și circ" care trec cu vederea complexitatea problemelor reale și sar peste orice nuanță. Pentru că incertitudinea ne întreţine anxietatea, ajungem să votăm scheme simpliste pentru situații complicate. 

Nu spun asta cu superioritate. Când muncești pe salariu minim, fără energie să-ți verifici fluturașul și cu atât mai puțin programele electorale, n-ai timp și răbdare pentru o analiză riguroasă pe surse. De aceea, promisiunile scurte și clare, chiar dacă goale, te atrag.

🧠 Încălzire neuronală: ON

Ca om de știință, știu că realitatea nu oferă certitudini absolute. Lucrăm cu modele, estimări și probabilități, fiecare teorie are propriile limite. Așa cum spunea Richard Feynman, cunoașterea științifică e un spectru de încredere, de la foarte nesigură la aproape sigură, niciodată absolută. Rezultatele noastre poartă un grad de îndoială și rămân deschise reevaluării odată cu noile date.

Asta nu înseamnă că "nu știm nimic sigur", ci că, în știință, siguranța noastră vine în grade, nu în alb sau negru. Avem un nivel de încredere în concluziile noastre, în funcție de cât de bine au fost testate și în ce context se aplică.

Un exemplu clasic e din fizică: legile lui Newton descriu foarte bine cum se mișcă obiectele pe Pământ și chiar planetele din sistemul solar. Sunt atât de precise, încât și azi le folosim la calculele pentru lansarea sateliților. Dar când intrăm în situații extreme, cum ar fi obiecte care se mișcă foarte aproape de viteza luminii sau locuri unde gravitația este imensă (ca lângă o gaură neagră), legile lui Newton nu mai sunt suficiente. Timpul începe să curgă diferit, spațiul nu mai este "drept", ci se curbează.

Einstein a adus o completare prin teoriile relativității: specială (pentru viteze mari) și generală (pentru gravitație puternică). Cu ele, a explicat lucruri pe care Newton nu le putea, cum ar fi de ce orbita planetei Mercur e puțin diferită față de ce preziceau vechile legi sau de ce lumina se curbează când trece pe lângă o masă foarte mare. Dar chiar și Einstein știa că teoria lui nu e finală: nu reușește să se potrivească cu mecanica cuantică, teoria care descrie comportamentul particulelor extrem de mici.

Astfel, știința avansează mereu, teorii extrem de precise într-un domeniu sunt completate, nu invalidate, de descoperiri noi.

Un pilon al științei e deschiderea către critică și testare continuă: o teorie trebuie gândită ca să poată fi testată riguros și, dacă e falsă, infirmată. Cum spunea Karl Popper, într-o știință empirică, ipoteza nu se dovedește definitiv, ci se falsifică. Spre deosebire de pseudoștiință, care vrea doar confirmări, oamenii de știință formulează ipoteze riscante, fac predicții clare și le supun unor experimente menite să le contrazică atunci când e cazul.

🧠 Încălzire neuronală: OFF

Tocmai de aceea recunosc rapid un semnal de alarmă: când cineva promite rezolvări rapide și simple la probleme complexe, ceva e putred in Danemarca!

Dacă cineva îți spune că o singură plantă vindecă orice boală, banuiești că e fals. La fel și în politică: dacă un candidat pretinde că are toate răspunsurile și că poate "salva țara" singur, ar trebui să ne întrebăm mai degrabă ce ascunde. E același tip de promisiune falsă ca atunci când cineva îți spune că poți deveni milionar în 5 zile. Sună bine, mi-ar plăcea si mie dar e nerealist.

Într-o democrație, soluțiile reale nu vin de la salvatori, ci de la oameni care știu să să accepte că progresul nu e instantaneu, dar e posibil.

Horoscop 4 mai cu Neti Sandu: schimbarea reală nu vine din soluții magice, ci din testare, corectare și muncă riguroasă. Și ouă dimineața pentru proteine. 

Votez Plicușor Ban

În contextul actual, pentru mine, alegerea rațională, bazată pe ce văd și pot verifica acum, este Nicușor Dan. E perfect? Nici vorbă, sunt conștientă de multe probleme. Mi-aș dori pe cineva mai empatic și bun în comunicare? Probabil că da. Dar, cântărind opțiunile, el mi se pare cea mai solidă ipoteză de lucru pentru moment. Formarea lui științifică îi dă, sper, capacitatea de a-și recunoaște greșelile. Și poate a le și corecta în timp util. 

O să văd peste câțiva ani dacă am avut dreptate sau dacă trebuie să-mi ajustez ipoteza. Dacă mă enervează, îi dau block pe WhatsApp, că am numărul lui! Mi-a și raspuns la un moment dat. 

Și nu scriu ca să conving pe cineva cu cine să voteze. Ci pentru că mi se pare mai sănătos să votezi informat decât din impuls, teamă sau instincte geto-dace. 

Mai puțin "Dumnezeu", mai mult Excel

Și, din păcate, în politica românească aud mai des cuvântul "Dumnezeu" decât văd date. Destul de convenabil: conceptele abstracte nu pot fi contrazise și prind bine la o masă de oameni dezamăgiți. Poate că sunt subiectivă, dar cred că avem nevoie de mai puține biserici și de mai multe Institute de Cercetare.

Mai puțin "crede și nu cerceta", mai mult "îndoiește-te și verifică"

Nu zic să scoatem spiritualitatea din oameni, dar poate n-ar strica s-o scoatem puțin din bugetul de stat și s-o înlocuim, măcar parțial, cu ceva ce generează progres real, măsurabil. 

Credința e personală. Dar când se transformă în politică, devine unealtă. Politica ar trebui să fie publică, rațională, transparentă. 

Dacă petreci campania pupând cruci, poate că rolul tău e la altar, nu la Cotroceni.

Castraveți sceptici

Așa-i în știință, așa poate ar trebui să fie și-n viață. Mergem înainte, cu ochii deschiși și cerebelul pregătit să se înșele. 

M-am dus azi la vot într-un alt oraș din UK și, pe drum, m-am oprit la magazinul românesc să iau castraveți si roșii importate din țară. Plătite de Soroș. Cu tot cu bilete de tren. INTEGRAL: dus-intors.

Poate că încă mai sper, într-un colț al minții mele, că va veni o vreme în care voi avea un loc unde să mă întorc cu adevărat, că cercetarea se va dezvolta și în România. Că îndoiala o să fie din nou un semn de inteligență, nu de lipsă de credință. 

Mergeți la vot: e mult mai ușor decât să pronunți "здравствуйте" din prima și, în plus, ne ajută să rămânem în Europa!

#ND11 #ȘtiințăȘiPolitică